O scoică sidefată pe-un fund uitat de mare –
Așa își duse viața – plăcută, ani la rând.
Treceau pe-acolo peștii, privind-o cu mirare...
Căluți, pisici de mare și stele în plimbare,
Lumina diafană pe chipu-i admirând...

Zâmbea sfioasă scoica... senină și tăcută.
O liniște de moarte peste adânc trona.
Și orișice durere rămase neștiută
De dânsa... pân’ fărâma în ea a fost pierdută –
Nisip... o boabă mică. Și scoica suferea.

”Cât de amar mă doare... ” - gândise ea în sine -
”Ca un cuțit străpunge ceva ’năuntrul meu
Și îmi sfărâmă ființa... Pătrunde-adânc în mine... !
Dar cui să-i spun durerea... ? Și să asculte cine... ?
Mă ustură și carnea... Mă arde-așa de greu!”

Și începuse scoica apoi, încet, să plângă –
Șiroaie neoprite din ochii ei curgeau...
Și pești și cai și stele... pisici... treceau pe lângă.
Dar nimeni nu se-oprise durerea să îi strângă...
Căci stropii ce căzură în apă se pierdeau.


Prin timp, atâtea zile se scurseră-n uitare...
Și în vâltoarea vremii atâția ani s-au dus...
Dar scoica învățase să stea în ascultare
De Cel ce o crease, tăcută... și-n răbdare,
Punea sidef fărâmei ce-o ustura nespus.


Și-odată înțelese că nu mai este goală -
Că toată suferința nu fuse în zadar... !
A învățat să rabde în a durerii școală...
Și, când a dat deoparte capacul cu sfială,
Era o Perlă scumpă – al suferinței Dar... !

Și începuse scoica, privind la ea, să plângă –
O rară bucurie în ochi i se vedea...
Și pești și cai și stele... pisici... treceau pe lângă.
Și l-a luat în brațe... cu-atâta drag să strângă
La piept Mărgăritarul, ce-așa sublim lucea...


”Ce mic-a fost durerea... ” - gândise cu regrete
C-a îndrăznit vreodată să-și spună că-i prea greu...
Și-n clip-aceea orice durere c-un burete
S-a șters... și-n urmă perla rămase ca pecete
Că peste toate veșnic veghează Dumnezeu... !



Privesc la scoica asta ce-a înțeles răbdarea...
Ce seamănă prea bine cu mine și cu tin’ -
Ne pare prea amară în lume încercarea...
Și nesfârșită-n lupte și-n doruri așteptarea...
Dar Perlele durerii lucesc așa senin...

În propriul lor zbucium trec oamenii pe lângă,
Cum trece o tornadă... aleargă-n drumul lor...
Căci inima le este prea plânsă să mai plângă...
Și mâinile prea frânte suspinele să strângă...
Și limbile grăbite rănesc așa ușor...

Dar noi avem un Tată ce le cunoaște toate...
Și niciun păr nu cade afar’ de voia Lui... !
De-ar vrea, la o clipeală a ochiului – El poate... ! –
Suspin, durere, lacrimi... pe loc ar fi uitate... !
Dar fără suferință, nici perlă-n scoică nu-i...


Mai rabdă, mai iubește, mai crede... ! Vremea vine –
Și este-așa aproape... – când lacrimi n-or mai fi... !
Nici țipăt, nici durere, nici moarte... pentru cine
A biruit în lume, luptându-se cu sine...
Și-atunci Mărgăritarul în mâini îl va primi.

Amin.