Către Hristos, spre mare, norod s-a adunat
Și celor ce veniră o pildă El le-a dat –
Că într-o zi ieșit-a un bun semănător
Să semene sămânța ’n-al inimii ogor.

Și când o aruncase, o parte a căzut
Chiar lâng-acea cărare... dar rod nu s-a făcut,
Căci păsări de pe boltă degrabă au venit
Și dintre praf sămânța cu poft-au ciugulit...

O alt-a fost căzută într-un pământ sărac,
Stâncos... iar unei plante nu i-ar fi fost pe plac.
Și, mai la suprafață, ea, totuși, a rodit,
Sămânța... dar viața degrab’ i-a nimicit,
Cu raza lui fierbinte, un soare... o ardea
Căci rădăcini s-o poată hrăni ea nu avea...

O parte din sămânță căzut-a pe un loc
Cu spini... dar rod în spice ea nu a dat deloc.
Căci spinii de alături nespus s-au înălțat
Și ce se semănase în moarte-au înecat...

Și ceea ce rămase, o parte, a căzut
Într-o țărână bună... și rodul s-a făcut.
Și fiindcă ce-și dorise într-însa a găsit,
Treizeci, șaizeci și-o sută sămânța a rodit.


Pe urmă, ucenicii cu Domnul lor, Isus,
L-au întrebat de cele ce gloatelor le-a spus.
”Dar cum? Nu înțelegeți voi pilda ce v-am dat?
Sămânța e Cuvântul în oameni semănat.

Primul pământ e omul de-al mântuirii dar
Ce-aude... însă totul se-arată în zadar.
Fiindcă Satan, când vede la margine de drum
Sămânța, o ia-ndată... și-n urmă numai scrum.

Al doilea e omul cu sufletul stâncos,
Ce, auzind Cuvântul, se-arată bucuros.
Dar nu-i cu rădăcină, statornic în Cuvânt –
Se leapădă îndată ce se pornește-un vânt.

Pământul cel cu spinii e omu-ngrijorat
Sau ce se zbate-n pofte – Cuvântu-i înecat
De-nșelăciunea lumii, cu-a sale bogății...
Și-n astă strâmtorare cum poate el rodi... ?

Iar cel care rămâne este pământul bun.
Și el îi reprezintă pe-acei ce se supun
Cuvântului... în inimi curate îl primesc –
Treizeci, șaizeci și-o sută în dragoste rodesc.”

Amin.