Căzut în genunchi, slavei Tale ’nainte,
Cum sunt, cum mă știi... N-am pe limbă cuvinte.
Aproape pierdut...
Aproape învins...
Dar inima-mi strânge în brațe un vis,
Mai drag, mai plăcut
Ca vreun alt ideal –
O Țară departe,
Dincolo de mal...
Cu ziduri aparte,
Ce scânteie drag...
Și străzile-n aur,
Cerescul tezaur... –
Acolo... eu nu sunt pribeag.

Din tot ce-i aicea nu pot să găsesc
Ceva ce e vrednic la fel să iubesc.
Dar, totuși, am ochii... și, totuși, le văd...
Și-n ceea ce vine eu pot doar să cred –
Să dau tot ce se vede n-al veșniciei schimb
Și strălucirea lumii pentru cerescul nimb... !
Dar ceru-adeseori
E-acoperit de nori.
Și eu rămân aici,
În negura de frici.
’N-al umbrelor tumult...
De ”Dincolo” eu uit...
Și de durere plâng...
Și inima mi-o frâng...
Pe dinăuntru mor. –
O, vino-n ajutor... !

Război negrăit –
În jur brăzdează gloanțe.
Tată, am obosit –
Poartă-mă pe brațe... !
E una ce văd și alta ce știu.
Dar tot ce contează-i că încă sunt viu...
Că încă de Tine, Comoară, mi-e dor...
De Chipul Golgotei, suav, luminos...
Privește-mă! – Mic, aici, în lume, jos...
Și... vino, Tăticule, în ajutor... !

Amin.