Dragoste, ce-ai izvorît!

Dragoste... ce-ai izvorît,
Din Veşnicul Dumnezeu,
În spectrul de curcubeu,
Pe pământ Tu-ai coborît
Pe cel mai simplu traseu!

Ai lăsat cerul prea sfânt
Dezbrăcând Divinitatea
Ca să-mbraci umanitatea,
Şi-n planul de pe pământ
Întrupat, ca să ai partea.

Ţi-ai lăsat sus veşnicia,
Ca prin Jertfa salvatoare
Şi slujba-Ţi mântuitoare,
Să re-aduci iar armonia
Cu lumea cea muritoare!

Astfel Tu Te-ai contopit
Cu-a omului zlabă fiinţă
Prin cereasca Atotştiinţă,
Spre-a putea fi mântuit
Neprihănit, prin credinţă.

Ai demonstrat la Golgota
În lupta grea ce s-a-ncins
Cum păcatu-a fost învins,
Că-şi merită-n final nota
De-a plătio-n focu' aprins!

Şi când şters o fi complet
Şi uitat, îi va fi-nţelesul,
Şi pierdut i-o fi şi mersul,
Susurul cel blând şi încet
Va pulsa în tot Universul.

Flavius Laurian Duverna
24 aprilie 2008