O, de-ai cunoaște, lume, eroii ce îi porți
În lupte nevăzute... neobosiți vreodată...
Uciși fără de vină, nepieritorii morți...
Tu nu le-ai dat cunună... dar or primi odată...

O, de-ai cunoaște, lume, războiul lor aprins
Ce pare – pare numai! – adesea fără rază...
Cum ai crezut odată pe veci că i-ai învins,
Nebănuind că ochii din ceruri îi veghează...

Cădeau străpunși de-un tremur... se ridicau vânjos...
Și-atuncea în privire le strălucea Puterea...
Tu te-apăsai în rană adânc, până la os –
Nu domoleai ispita... nu-nțelegeai durerea...

O, de-ai cunoaște, lume, pe sfinții călători
Ce te străbat, pustie, c-un piept care suspină...
Cum le-ai scuipat obrazul lovit adeseori...
Și cât ai fost de oarbă de nu vedeai lumină...

De nu vedeai pe capuri al veșniciei nimb
Ca lumânarea-n noapte cum strălucea de tare...
O, de-ai fi șters scuipatul... ca să așezi în schimb
C-o dragoste de mamă pe el mărgăritare...

De-ai fi știut, și piatra ți-ar fi-nghețat în mână
Și lacrima căinței ar fi țâșnit șuvoi...
Dar astăzi amintirea a tot ce-a fost rămâne
Și nimeni roata vremii n-o-ntoarce înapoi... !

O, de-ai cunoaște, lume, comoara ce e-n tine,
Păstrată sărbătorii din slăvile cerești,
Ți-ai răscoli țărâna, ai căuta mai bine
Doar să găsești minunea... și-apoi s-o prețuiești...

De-ai fi știut valoarea... s-o fi putut cunoaște,
Ți-ai regreta amarnic și cel mai mic dispreț...
Și ai fi strâns comoara cu amândouă brațe –
Comoara ne-nțeleasă și-n lume fără preț...


Eroilor, învingeți... ! ... Și, sfinților, fiți sfinți... !
Și în țărâna lumii, comoară, fii comoară... !
Și-oricâți mai vină norii, spre ”Dincolo” priviți,
Căci răsplătirea voastră e gata să apară... !

Amin.