Tot sufletu-mi tânjește după cer
Și parc-ar ști de veșnicul mister,
De bucuria Ta cea nepătrunsă...
Și firea-mi toată dup-acest Pământ
Și strânge-n pumni zădărnicie, vânt –
Ființa de durere mi-e străpunsă...

Tot sufletu-mi privește-n neprivit
Și vede un etern desăvârșit...
Și-ar vrea să povestească... dar nu poate...
Și firea-mi se-adâncește în abis,
Prizonieră în prezentul-vis...
Și dorul între gratii mi se zbate...

Tot sufletu-mi Te plânge și Te vrea
Și-n bocetu-i Te simt, Comoara mea... –
La piept Te-aș strânge-n ropot de suspine...
Și firea-mi tot adun-aici comori
Și nu-nțelege că la urmă mor
Și gol rămâne-n urmă fără Tine... !

Privesc în mine cum se luptă doi –
Cum mă târăsc spre slavă sau gunoi –
Nu sunt curioși ce vreau, ci doar se luptă...
Cum să trăisec așa? – Sunt două legi –
Te rog de-acest blestem să mă dezlegi –
De-atâta zbucium inima mi-e ruptă...

Te rog pe mână mâna Ta să-mi pui,
În firea mea să bat încă un cui –
S-o pironesc pe lemnul lepădării...
Să pot să fiu un om duhovnicesc,
Să pot cu tot ce sunt să te iubesc,
Să mă ridici în ziua învierii... !

Amin.