Adeseori mi-e versul fără vlagă...
Adeseori mi-e pana fără glas
Să strige bucuria cea întreagă
Și dorul ce în suflet mi-a rămas...

Adeseori n-am foc destul să ardă...
Adeseori n-am lacrime de plâns,
Pe crinul mulțumirii ca să cadă,
Recunoștință Sângelui ce-a curs...

Dar Tu-mi cunoști simțirea totdeauna –
Doar Tu-mi cunoști ființa pe deplin,
Căci Tu-ai sădit în lutul meu Minunea –
Tânjirea spre Înaltul mai senin...

Amin.