Eu cum să cred fără a Ta credință?
Și cum să văd ceva unde-i nimic?
Și cum să lupt cu gând de biruință,
Când uriașul mi-este inamic?

Cum să aud îndemnul din tăcere
Ce-mi strigă: ”Dumnezeu este cu tin’!”?
Și cum să simt adânca mângâiere
În cel mai ascuțit al lumii spin?

Cum să miros divina Ta mireasmă,
Cum florile ce-o-adulmecă roșesc,
Când îmi înfundă nările pucioasă
Din munții de păcat ce putrezesc?

Și cum să gust dulceața Ta măreață,
Când totu-n astă lume e amar?
Când cupe către buze mi se-nalță,
Să sorb doar bunătatea-Ți din pahar?


O, Dumnezeu puternic de-altădată,
Tu azi rămâi același Dumnezeu!
Iar să Te schimbi... aceasta niciodată,
Chiar toți de-ar lua un chip de fariseu!

În Tine este numai neschimbare!
Din Tine se revarsă doar Lumină!
Și, auzind de Tine – Ce onoare! –
Îngenuncheată, inima-mi se-nchină...

Vreau să Te strig ca Dumnezeu al meu,
Să Te cunosc! O, vino și Te-apleacă!
Și fă-mi precum poporului evreu,
Când i-ai făcut prin mare drum să treacă... !

Aș vrea să mă asculți ca pe Ilie –
Coboară focul Tău pe-al meu altar!
Și plin să fiu de-o cunoștință vie,
De Dumnezeul cel fără hotar... !


Dar cum să cred fără a Ta credință?
Făr’ să Te văd și făr’ să Te ating
Și fără să cunosc a Ta prezență,
Cum șoapta îndoielii s-o înving?

Eu cum să cred fără a Ta credință?
Dă-mi aurul... și-atunci voi fi bogat!
Ca liber de-a-ndoielii suferință,
Să cred în DUMNEZEU ADEVĂRAT! ! !

Amin.