Din curgerea-ți grabită către stele
Tu te-ai oprit și mi-ai întins o mână,
Ai rupt catușa lanturilor grele
Și-ai scos, cu palma-Ți, apă din fântână.

Ai răcorit umblarea mea prin lume
Și-ai vindecat arsura tălpii mele.
Ai vrut sa văd prin ochi fără cutume,
Ai fost și vânt, cârmaciul... dar și vele.

Și - ți amintești? Din negura apoasă,
Cum m-ai chemat cu-atâta duioșie?
-Hai, vino, fiica mea, fii curajoasă,
Încrede-te în mine, cu tărie!

Pășește-ncet pe undele albastre,
Privește doar spre limpezimi de zare,
Spre cerul viu, spre lună și spre astre,
Cu aripi noi, înalță-te spre soare!

Eu sunt, mereu, cu tine, 'n orice vreme
Și mângâi umezeala pleoapei tale!
Sunt în cuvânt, în harul din poeme,
În trupul tău... Te însoțesc pe cale!

Eu sunt în zborul lin de porumbită
În ochii mieilor sortiți să moară,
În stropul mic de rouă și credință,
În ramul ce-nverzește, 'n primăvară.

Sunt și-n risipa boabelor de grâne,
În fluierul ce își doinește dorul,
În palmele care frământă pâine,
Și-n vântul lin ce mângâie Izvorul.