Pe căi străine fără capăt,
Fără puteri... slăbănogit,
Cu gând răpus de greul lumii,
Era el... fiul rătăcit.

Cu-a sale haine zdrențuite,
Robea păcatul rătăcind,
Umbla mereu... fără odihnă,
Prin ploi... furtună și prin vânt.

Rănit de-a lumii pribegie,
Zdrobit de-a ei durere grea,
Gonit de mulți lovit de pietre,
Era un fiu ce rătacea.

Prin nopți fierbinți... un singuratic,
Sub stele sec de tot ce-i dor,
Cu sufletul rănit de patimi,
Pe urma celor ce cobor.

Mergând prin lumea pribegiei,
În pragul casei așteptat,
Era de un bătrân întruna,
Cu părul alb... și întristat.

Cu brațe calde sta întinse,
La piept să-și strângă fiul său,
Cu fața plânsă... obosită,
S-aștepte lui... nu-i era greu.

De-odată-n vârf de vale-adâncă,
Văzu prin ceață cum venea,
Un obosit de greul lumii,
Spre el privirea-și ridica.

Cu inima îndurerată,
Spre tată-l se-ndrepta ușor,
Cu ochi căzuți într-o căință,
De lacrimi ei erau izvor.

Era o dragoste fierbinte,
Între un tată și-al său fiu,
Ce-a pribegit prin lumea largă,
Ce-a rătăcit el prin pustiu.

Cuprinși plângeau de bucurie,
Iubirea lor nu se stingea,
Era un fiu, era un tată,
Care întruna-l aștepta.

La masa-ntinsă-l așezase,
O sarbatoare-a devenit,
Întoarcerea din pribegie,
A fiului cel rătăcit.

Ce bucurie... fericire,
Trăia un tată ce-a crezut,
Doar așteptând să se întoarcă,
Acasă fiul sau pierdut.
Amin