Cădea-vor stelele din ceruri și Soarele va asfinți,
Umbrit de negura durerii la strălucirea celor sfinți,
Mai luminați de bucurie și de iubire mai fierbinți...
Și Luna cea însângerată durerea ei și-a tângui.

S-a strânge cerul ca o carte de înălțimea celor mari,
Ce s-au plecat precum Maria la Domnul ce era în frați...
Și s-au plecat cu "ne-nsemnații" în rugi de dor îmbrățișați...
Și-adesea, umăr lângă umăr, le-au dus și crucea spre calvar.

S-a stinge cântul cel din luncă și ciripitul cel din brazi...
Va amuți privighetoarea și frântă va cădea în zbor...
Căci vor cânta atunci cântarea eroii slavei într-un cor,
De biruința peste toate – și eu și lume și necaz.

Roși-va roua pe petale și se va scurge pe pământ,
Plângând amar nevrednicia... Și florile plângând la fel,
Privind pierdute în visare o trenă lungă către cer –
Veșmântul gingaș al Miresei cel nezbârcit și cel preasfânt.


Ce zi nespus de-nfiorată, de împlinire sau infern...
Când visul ce păru aievea de-o trâmbiță va fi curmat...
Și-atunci mă voi vedea în față – Ce-am fost și nu ce-am adunat.
Și-oi ști de m-a născut Iubirea. Și dacă da, că sunt... Etern…!

Amin.