Tainică Îți e iubirea
În a ei deplinătate...
Căci ni s-ar părea absurdă
Și prea demnă de reproș.
Tu-ai înfăptuit jertfirea
Propriei inimi de Tată,
Căci Golgota este udă
Și învăluită-n roș’.

Singur Ți-ai înfipt pumnalul
Într-o inim-infinită,
Mai amar decât pelinul,
Mai prelung ca un ecou...
Și-ai sorbit de tot paharul
Cu licoare otrăvită,
Când priveai murind Copilul
Cel înfrânt și Cel Erou.

Te-ai fi smuls din veșnicie
Să-Ți îmbrățișezi Odorul,
Nopților singurătății
Condamnat pe-al morții lemn...
Dar erai o Rană vie,
Căci Hristos - Mântuitorul,
Din părtaș deplin Dreptății,
S-a făcut atunci blestem.

Cum să te atingi de Dânsul
Și să nu-Ți întorci privirea,
Tu, Dreptate-ntruchipată,
Tu, Acela pururi sfânt?
Cum să nu te umple plânsul
Și să nu-Ți reverși iubirea... ?
De n-ai fi promis odată,
Tată de durere frânt...

Că nicicând n-o să mai fie
Pe Pământ potop de apă,
Ca-n vechime cel cu care
Nedreptatea Tu ai șters...
Și, așa ca împlinire,
Nicio lacrimă nu-Ți scapă,
Ca-n durerea Ta cea mare
Să nu-neci un Univers... !

Uite, se destramă norii...
Tu zâmbești ca niciodată
Și mormântul strălucește
Sub un tainic curcubeu...
Izbucnim cu toții-n glorii –
Piatra-i la o parte dată!
A fost mort, însă trăiește
Pe vecie Fiul Tău... ! ! !

Tainică Îți e iubirea
În a ei deplinătate...
Forța cea nemăsurată
De-a jertfi atât de mult...
Să-mi dai mie mântuirea
Prin credință, nu prin fapte...
Dumnezeule și Tată,
Cum aș mai putea să uit... ?

Amin.