SEMNELE MĂRTURISESC

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Domnul n-a fost doar ideea
Născocirii plăsmuite.
Fraţii noştri din Iudeea
Au văzut în vremea ceea
Semne nemaipomenite.

Nicodim mărturiseşte
Că El a venit de sus.
Când aude, când priveşte
Slava care-l însoţeşte
Pretutindeni pe Isus.

Semnele erau dovadă,
Mărturie pentru ei,
Dar nu toţi au vrut să creadă,
Deşi au venit să vadă,
L-au respins fără temei.

Ei i-au zis "Galileeanul",
Sau "Isus din Nazaret",
Fără să cunoască planul,
Că El este Suveranul,
Fiu de Dumnezeu, Profet.

Ei credeau că e Ilie
Sau vre-un alt prooroc model,
Dar cereasca mărturie,
Duhul Sfânt din veşnicie
Le-a spus cine este El.

Domnul nu-i un rod al firii,
Deşi avea chipul de lut.
El a fost Fiul Iubirii,
Din Duhul Neprihănirii
Între oameni s-a născut.

El a fost întâi a zare,
Cea dintâi lumină vie,
Când n-a fost nici cer, nici soare,
Nici adâncuri şi nici mare,
El era din veşnicie.

Când s-a construit minunea,
Universul în mişcare,
El era înţelepciunea
Aşezând în văi genunea
Globul luminat de soare.

Maestru plin de iscusinţă
Dând parfumul şi culoarea,
La făpturi le-a dat fiinţă
Cu dumnezeiască ştiinţă
El şi-a arătat lucrarea.

El a fost pe rotocolul
Lutului înfierbântat,
Binecuvântându-i solul
Cu verdeaţă, peste golul
Care-a fost însămânţat.

El era Cuvântul care
S-a-ntrupat, şi ne vorbeşte
Plin de har şi de-ndurare,
Ne-a adus la toţi iertare
Domnul, care ne iubeşte.

Domnul, care se arată
Pe Taborul strălucit,
În lumina fără pată
Când de sus, Cerescul Tată
I-a zis: "Fiul Meu iubit!"

Domnul care înmulţeşte
Pâinile la fel ca mana,
Săturându-i şi cu peşte,
Şi cu vinul ce-i uimeşte
Pe toţi oaspeţii din Cana.

Iată marea-nfuriată
Cum şi-a înălţat mândria;
Dar Isus Hristos se-arată
Şi îi porunceşte-ndată:
"Mare, pleacă-ţi jos furia!"

Şi privind în largul zării
Ucenicii s-au uimit
În amurgul înserării
Când văzură valul mării
Cum deodată s-a oprit.

"Cine este-Acesta oare?
De-L ascultă chiar şi vântul!?"
Toţi priviră cu mirare
Şi primiră dezlegare:
"E Isus Hristos, Cuvântul."

El şi-a arătat puterea;
Ucenicii L-au văzut
Dând lui Bartimeu vederea,
Şi lui Lazăr învierea,
Şi grai celui ce-a fost mut.

Şi-a strigat: "Ridică-ţi patul!
-Slăbănogului în tihnă-
Fiindcă ţi-am iertat păcatul!"
Căci Isus este Sabatul,
Ziua noastră de odihnă.

Şi-a zis: "Vrei să te faci bine?"
-Celui de la scăldătoare-
"Doamne, uite n-are cine
Să mă ducă şi pe mine,
Sunt lipsit de ajutoare!"

Dar când a simţit fiorul,
A fost vindecat deodată;
Căci Hristos, Mântuitorul.
Îi acordă ajutorul,
Dragostea-i adevărată.

Şi i-a pus pe pleoape tină
Omului nevăzător,
Ca să vadă, ca să vină
Din orbire la lumină,
La Hristosul salvator.

Iar pe când îl cercetară
Fariseii ce-au ştiut,
Pe sărman îl întrebară
Şi întâi şi-a doua oară:
"Spune-ne, ce ţi-a făcut?!"

"El mi-a dăruit vederea!
El, să ştiţi, m-a vindecat!
Şi mi-a-nlăturat durerea!
Cum să vă explic puterea?
Am văzut când m-am spălat!"

Apoi binecuvântarea
Cu pescarii, de-astă dată;
Domnul linişteşte marea
Să-şi arate-apoi lucrarea
Pescuirea minunată.

Căci o noapte se trudiră,
Dar în zori, când Domnul vine,
Petru tremură, se miră,
Şi spre ţărm cu toţi porniră
Cu corăbiile pline.

Şi pe când stătea la masă
Cu Simon şi-ai lui vecini,
O femeie păcătoasă
A intrat şi ea în casă
Cu-a ei prelungi suspini,

Ca să-i ierte datoria,
Cele cinci sute de lei,
Jos pe vatră udând glia,
Se-aşeză încet Măria,
Vărsând lacrimile ei.

Fariseii cu-mbufnare
Îşi ziceau: "Acum o ceartă!"
Dar Isus cu îndurare
Şi cu dragostea Lui mare,
Datoria ei o iartă.

Căci iubirea-nlăcrimată,
Adâncită în căinţă,
Curăţeşte orice pată
Când fiinţa e predată
Domnului, prin pocăinţă.

"Cine e fără păcat,
Să ia piatra şi să deie!"
Atunci ei s-au ruşinat,
Şi pe rând toţi au plecat,
Şi-a scăpat biata femeie.

Domnul cu cereasca-i mână,
Spre uimirea tuturor,
Tocmai scrise pe ţărână
Mărturie să rămână
Căci El e îndurător.

El te iartă, dar îţi spune:
"Să nu mai păcătuieşti!
Fă de-acuma fapte bune,
Milostenii, rugăciune,
Dacă vrei ca să trăieşti!"

"Doamne, fiica mea-i muncită
De-o putere necurată!"
O femeie necăjită
Vrea să fie sprijinită,
Vrea să fie ajutată.

Şi văzând la ea credinţă,
Domnul nu se-mpotriveşte;
I-a făcut după dorinţă
Căci femeia-n umilinţă
A strâns ce se risipeşte.

Şi s-a vindecat copila,
Ca şi omul din Gadara
Care nu ştia ce-i mila
Căci în cimitir cu sila
Îl ducea vrăjmaşul seara.

Însă când Isus apare,
Duhurile necurate
Au sărit cu porcii-n mare;
Iar cel scos de la-nchisoare,
Întră liber în cetate.

Şi văzându-L pe câmpie
Pe Isus Hristos că trece,
Plini de răni şi carne vie
Cei leproşi, de-a lor urgie
Au fost vindecaţi toţi zece.

Dar făptura omenească,
Fii lui Adam, străbunul,
Pentru gloria cerească
S-a întors să mulţumească
Din cei zece, numai unul.

Numai unul se smereşte
Din mulţimea de la templu;
Omul vameş se căieşte
Şi profund se pocăieşte,
Domnul ni l-a dat exemplu.

Unul singur stă dovadă
De la nord şi pân' la sud;
Când a fost chemat să creadă,
El s-a ridicat să-L vadă
Pe Isus Hristos din dud.

Domnul şi-a-nălţat privirea
Şi-a zis: "Dă-te jos, Zachee!
Fiindcă astăzi mântuirea
Îţi acordă izbăvirea,
Vrea salvarea să ţi-o deie!"

"Doamne, cu nespusă vrere
Poţi din mine rob să-ţi faci!
Şi de cumva mi se cere,
Jumătate din avere
O voi da-o la săraci!"

Şi i-a zis: "întinde-ţi mâna!"
Celui ce-o avea uscată:
Domnul le-arătă fântâna,
Şi Sabatul şi ţărâna
Care trebuia salvată.

Atunci ei se poticniră
Că Isus l-a vindecat;
Fariseii toţi cârtiră
Şi în sinea lor gândiră:
"Cum? în ziua de Sabat?"

Patru inşi, cu-ncredinţare
Cu ologul au venit,
Ducând patul în spinare
Dar degeaba, la intrare
Era plin, era ticsit.

Atunci căutând suişul,
Scara care duce sus,
Au stricat acoperişul
Cu unealta, cu tăişul,
Ca s-ajungă la Isus.

Şi când le-a văzut credinţa
Celor care l-au purtat,
Le-mplini pe loc dorinţa
Depărtându-i suferinţa
Celui ce stătea pe pat.

Domnul i-a iertat păcatul
Slăbănogului distrus,
Şi i-a zis: "Ridică-ţi patul!"
Vindecându-l pe-ntristatul
Doctorul cel Sfânt, Isus.

Atunci toată adunarea,
Cei de-afară, cei din casă,
I-a cuprins pe toţi mirarea
Când văzură vindecarea
Atât de spectaculoasă.

Fariseii iar se-agită
Căci Isus s-a îndurat,
De-o femeie gârbovită
Care-a fost tămăduită
Tot în ziua de Sabat.

Dar degeaba se încruntă
Cu priviri de ură pline,
Şi cu barba lor căruntă,
Căci Isus pe toţi înfruntă
Prin minunile divine.

Fiica lui Iair învie!
Şi băiatul din Nain!
Domnul din a lor sicrie
I-a chemat, ca toţi să ştie
Şi să creadă pe deplin.

Şi strigând Isus: "Efata!"
Surdul mut a tresărit;
Căci plecând din creier pata,
El aude, el e gata
Să vorbească desluşit.

Şi s-aducă mulţumire
Celui ce l-a vindecat,
Cu întreaga lui simţire
Căci din groaznica surzire
El a fost eliberat.

De-acum poate să vorbească,
Limba i s-a dezlegat,
Ca să spună, să vestească
Dragostea dumnezeiască
Ce-n Hristos s-a întrupat.

Căci din câţi la El veniră
Cu dorinţe, cu dureri,
Vindecare toţi primiră,
Toţi la masa Lui prânziră
Sfinte binecuvântări.

Şi din câţi îl căutară
Ca să fie mântuiţi,
Domnul nu i-a scos afară;
I-a chemat, şi cheamă iară
Pe toţi cei nefericiţi.

"Cine s-a atins de Mine?"
Întreabă Isus mirat;
"Doamne, mai întrebi că cine?
Sunt atâţia lângă Tine
Care Te-au înconjurat!"

Ucenicilor le pare
Întrebarea cam ciudată;
Căci ei nu ştiau nicicare
Despre aceea vindecare
În ascuns, neobservată.

Căci din cei veniţi să vadă
O femeie-i mai presus:
Se desprinse din pleiadă
Hotărâtă ferm să creadă
Se atinse de Isus.

"O, de-ar vrea ca să-mi permită
Să m-ating de-a Lui veşminte!"
-Îşi zicea biata mâhnită-
Şi voi fi tămăduită
Fără vorbe şi cuvinte!"

Iar credinţa ei învinge,
Căci de doisprezece ani
Avea scurgere de sânge,
Dar de-acuma nu mai plânge
Că-i salvată fără bani.

Atunci Domnul o priveşte
Şi i-a zis la cea smerită:
"Nu te teme! îndrăzneşte!
Căci credinţa mântuieşte,
De-acum eşti tămăduită!"

Un slujbaş de'naltă stare
De la curţile supreme,
A venit din depărtare
Cu dorinţa lui cea mare
Pe Isus Hristos să-L cheme.

"Doamne, am o rugăminte!
-Omul îi mărturiseşte-
Dacă vrei să iei aminte,
Am un fiu bolnav fierbinte,
Vino şi-l tămăduieşte!"

Atunci Domnu-i răscoleşte
Omului întreaga fiinţă,
Ca să vadă de-i găseşte
Piatra care străluceşte
Înlăuntrul lui, credinţa.

O credinţă neclitită
Cu eterne bucurii,
Evanghelia primită
După cum a fost vestită
Fără alte mărturii.

Toma a dorit să vadă;
Dar Hristos l-a fericit
Pe cel ce-a venit să creadă
Pe cuvânt, nu pe dovadă
Ca să fie mântuit.

Asta e mai complicată
Temă pentru dezbătut,
Prin minuni e mai bogată,
Slava e mai pronunţată,
Căci şi crezi, şi ai văzut.

Iar a doua strălucire
Este fără de minuni.
E credinţa în iubire
Doar să crezi, ai mîntuire
În Hristos, prin rugăciuni.

Aşa dar, e-un fel de-a crede
În Hristos, în Dumnezeu,
După ce întâi el vede
Iar pe urmă se repede
Să-şi ia ce este al său.

Iar aceea nevăzută
E credinţa fericirii,
Căci întâi a fost crezută,
Iar pe urmă cunoscută
Rădăcina mântuirii.

În concluzie, esenţa
În această acţiune,
Doar să crezi, e diferenţa,
Nu-i nevoie cu prezenţa
Să participi la minune.

Dar slujbaşul se grăbeşte:
"Doamne, hai până nu moare!"
Atunci Domnul îi vorbeşte:
"Du-te, fiul tău trăieşte!"
Dăruindu-i vindecare.

Şi cu dorul de părinte
El spre casă se grăbeşte,
Dar ieşindu-i înainte
Ai lui, cu cereşti cuvinte,
I-au zis: "Fiul tău trăieşte!"

Şi verificând lucrarea,
Ceasul binecuvântat,
S-a convins că vindecarea
N-a făcut-o întâmplarea,
Ci Hristos cel minunat.

Atunci au primit credinţă
Şi acei care-au văzut
Minunata biruinţă,
Şi prin sfântă pocăinţă
Pe Hristos L-au cunoscut.

Iar o altă mijlocire
Cu credinţa cât un bob:
Un slujbaş de la oştire
Aştepta cu-nsufleţire
Vindecarea unui rob.

Şi i-a zis: "Isuse sfinte
Zi o vorbă, şi-i de-ajuns!"
Omul a crezut 'nainte,
Iar credinţa lui fierbinte
A primit pe loc răspuns.

Atunci Domnul cu-ndurare
Le vorbise despre el,
Şi le-a zis plin de mirare:
"O credinţă aşa de mare
N-am găsit în Israel!"

Căci credinţa în puterea
Domnului Isus Hristos,
A îndepărtat durerea
Şi-i aduse mângâierea
Omului neputincios.

Şi veneau din depărtare
Chinuiţi în fel şi fel,
Cu dorinţa lor cea mare
Să-şi primească vindecare
Atingându-se de El.

Cei cu duhuri necurate
Şi tot felul de-ntristaţi,
Suflete descurajate
Aşteptau cu toţi dreptate
Ca să fie vindecaţi.

Zori de zi pe ţărmul mării...
Gloatele luau aminte
La Cuvântul îndurării,
Iar puterea vindecării
Întărea a Lui cuvinte.

El vorbea de 'Mpărăţia
Cea din ceruri, din splendoare,
Dovedindu-le solia
Prin minuni, prin mărturia
Darului de vindecare.

Căci ologii se ridică,
Orbii văd, privesc în sus,
Duhurile fug, li-e frică,
Căci puterea lor e mică
Înaintea Lui Isus.

Orice fel de neputinţă,
Orice fel de apăsare,
Orice fel de umilinţă,
În Hristos având credinţă
Toţi primiră vindecare.

Fariseii se-nspăimantă
De Hristos, cerescul rod,
Şi cu toţii se frământă:
"Ce-i vom face? El se avântă
Şi câştigă mult norod!"

Atunci unul prooroceşte:
Un preot peste preoţi;
Şi sentinţa i-o rosteşte:
"Să ştiţi că se potriveşte
El să moară pentru toţi!"

"O, dar Legea ne opreşte
Căci n-avem asupra-i vină!"
Şi-au strigat cu toţi: "Huleşte!
Căci pe Sine Se numeşte
Cel ce trebuia să vină!"

"În zadar însă vi-e truda
Fiindcă cine-l poate prinde?"
Şi-i cuprinse iarăşi ciuda
Atunci unul zise: "Iuda
Ne-a promis că-L poate vinde!"

"Iuda?!" "Fără contestaţii!"
"Cum? doar el e credincios!"
"Este! dar îşi vinde fraţii!
De la el avem relaţii
Cum să-L prindem pe Hristos!"

"Iuda! e un nume mare!
Cum? să-şi uite el părinţii?!"
"Pentru el n-are valoare
Numele pe care-l are!
Una ştie el, arginţii!"

Şi ieşiră cu ciomege
În grădina pitorească,
Ca să-L prindă, ca să-L lege
Pe Hristos, Cerescul Rege,
Hotărâţi să-L răstignească.

Şi L-au dus la judecată
Ca să-L judece Soborul,
Preoţimea adunată,
Pe Acela fără pată,
Pe Hristos, Mântuitorul.

Noapte plină de furtună...
Norii străbăteau colosul...
Arhireii împreună
I-au zis Lui Isus să spună:
"Eşti, sau nu eşti Tu Hristosul?"

Domnul nu tăgăduieşte
Le răspunde: "Da, Eu sunt!"
Atunci au strigat: "Huleşte!
Căci pe Sine se numeşte
Unsul, Mesia cel Sfânt!"

Şi L-au dus la judecata
Dregătorului Pilat,
În pretoriu, la Gabata,
Căci preoţii, toată ceata
Îl crezură vinovat.

La pornirea lor haină
Chiar Pilat luă măsură:
"Iată Omul fără vină!"
Însă nu putea să-L ţină,
Căci erau cuprinşi de ură.

"Răstigneşte-L!" - ei strigară
Pilat se trudi degeaba,
Când a vrut să-L ducă afară
Să trăiască, să nu moară,
Ei au zis: "Vrem pe Baraba!"

Ei cerură pe tâlharul,
Iar Acel nevinovat,
Urcă pentru noi Calvarul
Ca s-aducă jertfa, darul,
Să fie crucificat.

Dar murind, Hristos învinge
Moartea, veşnicul duşman;
Iar prin jertfa-I şi-al Lui sânge
Pe cei risipiţi îi stringe
În Cerescul Canaan.

Căci din groapa cea pustie
Dumnezeu L-a înviat,
Şi spre-a noastră bucurie
În măreaţa veşnicie
Tatăl Sfânt L-a ridicat.

Iar prin Duhul învierii
Toţi acei ce-au adormit
Din ţărâna aşteptării
S-or trezi în largul zării
Căci Isus a biruit.

Şi vor sta ca mărturie
Toţi acei care-au gustat,
Din izvor, din apa vie,
Şi-au sărit vii din sicrie,
Căci Isus i-a înviat.

Şi toţi care prin credinţă
L-au urmat aprinşi de zel
În necaz, în suferinţă,
Dar ajunşi la biruinţă
Vor sta veşnic lângă El.

Doamne, dacă-n adunare
Este vre-un bolnav pătruns
Şi doreşte vindecare,
În iubirea Ta cea mare
Zi o vorbă, şi-i de-ajuns!"

AMIN