IEFTA

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

În cronicile sfinte
Citim de-atâtea ori
Spre-aducerea aminte
De vechii luptători;

"De Moise, de Ilie,
De David cel înfipt,
De mica-mpărăţie
Adusă din Egipt.

Trecuţi prin focul lavei,
Prin gropile cu lei,
Căci Dumnezeul slavei
A fost mereu cu ei.

Prin ape, prin pustie,
Prin foame, prin război,
În Cartea Sfântă scrie
Ca pildă pentru noi.

Aş vrea din toate cele
Din ape, din talaz,
Din miile de stele
Să vă prezint un caz.

Un caz oricum aparte,
Ce se-ntâmplă odată,
Cum scrie-n Vechea Carte
De-o fiică şi-al ei tată.

Nu-i mică întâmplarea,
E ceva mai duios,
Căci ştiţi că încercarea
E pentru credincios.

Şi poate câteodată
Mai zicem: "E prea greu!"
Dar cel ce dă răsplată
La urmă-i Dumnezeu.

Când ne păzim credinţa
Şi nu ne dăm-napoi,
Chiar dacă juruinţa
Loveşte drept în noi.

"O, fiica mea, mă doare!
Cum m-ai lovit de greu!
Chiar tu, spre-ntâmpinare
Să vii? copilul meu!

Nu se putea un altul?
O alta? sau un miel?"
Nu! fiindcă Prea Înaltul
S-a înţeles cu el.

Cu Iefta, ştiţi cu cine,
Cu cel ce s-ajurat:
"Dacă vei fi cu mine
Şi mă ajuţi să-l bat,

Pe-Amon şi-a lui putere,
Armata ce-o conduce,
Atunci la-napoiere
O jertfă-Ţi voi aduce!

Îţi jur Ceresc Părinte
Că orişicine-ar fi
Ce-mi va ieşi-nainte
Pe-altar Ţi-l voi jertfi!"

Şi se roşise vadul
Şi apa din Arnon,
Căci Iefta şi Galaadul
L-învinse pe Amon.

L-a-nvins, că-n bătălie,
În marele măcel,
Acel din veşnicie
A fost cu Israel.

Că nu-i pe lume-armată
Să poată trece pragul,
Când Domnul se arată,
Când El ridică steagul.

Viteazul cu putere
Spre casă-apoi se-ndreaptă,
Dar Doamne! ce durere
La poartă îl aşteaptă!

Chiar fata lui frumoasă
Spre-a lui întâmpinare,
Aleargă, e voioasă,
Şi-i cântă o cântare:

"Ce zi frumoasă, tată!
Au dispărut şi norii!
Trăiască a ta armată!
Şi toţi biruitorii!"

Ea-i cântă cu timpana,
E veselă, voioasă,
Că-l aştepta sărmana
Pe tatăl ei acasă.

"Nu eşti rănit, o tată,
La mâini sau la picioare?"
"Nu sunt rănit, dar iată
Că sufletul mă doare!

Tu mi-ai lovit fiinţa
Şi inima zdrobită!
Căci iată juruinţa
Nu poate fi ştirbită!

Mă doare şi mi-e milă,
Şi nu-mi găsesc cuvinte,
Căci tocmai tu copilă
Tu mi-ai ieşit-nainte!

Există vre-o scăpare?
Mă-ntreb, dar nu găsesc,
Păcatu-ar fi prea mare
Pe Domnul să-L minţesc!"

"O, tată, cum se poate
Să-ţi pierzi acum credinţa?
Tu fă-le-aşa pe toate
Precum ţi-e juruinţa!"

"Dar cum să-ţi spun? mă doare!
Căci norul care vine,
Această încercare
Loveşte chiar în tine!

Copilă neînvinsă,
Să te mai scap, nu pot!
Căci vei muri aprinsă
Ca ardere de tot!"

"Nu te-ntrista, sunt gata!
Cu toată bucuria!
Să mor! -îi zise fata-
Să mor, dar fecioria,

Dă-mi două luni de nuntă
Să plâng, să mă gătesc,
Pentru cetatea sfântă
Şi Mirele Ceresc!

Să-L pot privi în faţă
În haina fără pată,
Pe-Acel ce-mi dă viaţa
Şi-n veci îmi va fi Tată!

Să-mi poată-ntinde mâna,
Să mă aştepte-n prag,
Acel ce-mi dă cununa
Şi mi-e nespus de drag!"

Şi munţii răsunară
De plânsul copleşirii,
Căci tânăra fecioară
E-n pragul pregătirii.

Cum se topise lutul
Nu scrie-n Testament,
Dar ştim că tot trecutul
Va fi un nou prezent.

Fecioară chibzuită,
Biserică aleasă,
Eşti oare pregătită
Să fii a Lui Mireasă?

În munţi şi vizuine
Se face pregătirea,
Cu lacrimi şi suspine
Să poţi să prinzi răpirea.

Priviţi la vechea fată
Surori din adunare,
Ce sfântă, ce predată,
Supusă-n ascultare!

Putea cu-mpotrivire
Să zică: "Tată, nu!
Pe-altarul de jertfire,
Pe-aceşta du-te tu!

Tu ţine-ţi pocăinţa
Aşa cum ai simţit,
Eu n-am cu juruinţa
Nimica de-mpărţit!"

Şi partea cea mai multă
Din cei ce-ar vrea răpirea,
Părinţii nu-şi ascultă,
Ei vin cu-mpotrivirea.

Nu dragul meu, cu sila
Tu jertfa să nu dai!
Priveşte la copila
Ce-i gata pentru rai!

"Fă tată tot ce-ţi pare
Că-i sfânt, că nu-i prea mult!
Căci eu şi-n adunare
Şi-acasă te ascult!"

O, Doamne, fă copiii
S-asculte iar părinţii!
În urma poeziei
Să fie-aşa ca sfinţii.

Părinţilor le pune
În inimă dorinţa,
Ca-n post şi rugăciune
Să-şi ţină juruinţa.

Să-şi ţină legământul
Chiar viaţa de s-ar cere,
Căci Domnul e Cuvântul,
Viaţă şi-nviere.

AMIN