IOSIF ÎN EGIPT

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Doisprezece fii odată au trăit, dar nu la fel.
Pe câmpia-ndepărtată sta bătrânul Israel.
Iacov îşi iubea feciorii, mai ales pe Iosif, care
Cerceta pe câmp păstorii ducându-le de mâncare.

Tânărul se deosebise de cei unsprezece fraţi
Iacov pe el îl iubise mai mult ca pe ceilalţi.
Era tânăr, dar credinţa l-a pătruns şi l-a schimbat,
El îi întrecea prin ştiinţa viselor ce le-a visat.

"Ce-i vom face?" -se gândiră- "Să scăpăm de visătorul!"
Fraţii lui îl urmăriră ca să-i stingă viitorul.
Iosif s-a dus pe câmpie lor să le aducă pâine,
Ei îl aşteptau să vie, poate astăzi, poate mâine...

Şi cum l-au zărit în vale repede s-au sfătuit,
Moartea să i-o pună-n cale, ca să moară negreşit.
"Fraţilor, cu-a noastră mână, e păcat să vărsăm sânge
Aruncaţi-l în fântână şi-apoi singur se va stinge."

Ruben avea gând să-l scape, de aceea-a insistat,
Dar când Iosif fu aproape, fraţii lui nu l-au iertat.
În fântâna fără apă Iosif se zbătea în taină,
Aruncat de viu în groapă, dezbrăcându-l de-a lui haină.

"Iată-ţi visele cum zboară, ai dorit ca să domneşti!
Vino dacă poţi afară, peste noi să stăpâneşti!"
Dar neprihănirea-l scapă pe acel neprihănit,
Şi din flăcări şi din apă, şi din cuie răstignit.

"Ascultaţi-mă pe mine! -zise Iuda- ia priviţi!
Hai să-l vindem, e mai bine, la aceşti ismaeliţi
Care din Egipt coboară ducând robii lor în piaţă."
Fraţii îl scoaseră-afară şi-l vândură pe viaţă.

Iosif e dus în robie, jos în ţara de pe Nil,
Tatăl său nimic nu ştie de al lui iubit copil.
Fraţii lui se sfătuiră ca să junghie un ţap,
O minciună tâlcuiră ce le trecuse prin cap.

Haina-i repede-o luară şi în sânge i-au muiat,
Să se creadă că o fiară pe Iosif l-a sfâşiat.
"Tată, ia priveşte, tată! Nu-i haina lui Iosif oare?
Am găsit-o sfâşiată şi călcată în picioare."

"Iosif e ucis de-o fiară!...fiul meu a fost răpus!
De ce te-am trimis afară Iosife! de ce te-ai dus?!"
În cenuşa umilirii multe zile-au apăsat,
Tragedia despărţirii dintre tată şi băiat.

Însă soarele răsare, cât ar fi noaptea să fie!
A lui Iacov întristare va zbura, dar el nu ştie,
Căci o mână nevăzută în Egipt îl sprijineşte,
Pe cel credincios l-ajută, pe Iosif, căci el trăieşte.

Iată-l într-o casă mare devenind ca primă slugă.
Aici altă încercare de care trebuie să fugă,
Căci stăpâna în ispită vreu să-l vâre, în păcat,
Haina iar i-a fost oprită, şi aici l-au dezbrăcat.

Gluma ei a fost amară, neîmplinindu-şi al ei vis,
Pe Iosif l-a dat afară şi în temniţă la-nchis.
Doamne, câtă încercare, câte lovituri de bice!
Pentru ce-s atâtea oare? Cine poate să explice?

Nu ştia că prin răbdare, el se urcă, nu coboară,
Domnul pentru-a lui lucrare, îl frământă, îl măsoară.
Dumnezeu prin el vorbeşte şi la robi şi la-mpărat,
Căci Iosif le tâlcuieşte visele ce le-au visat.

Iată sala cea secretă, iată robul cel închis,
Împăratul îi repetă tot ce a văzut în vis.
Arătându-i cele şapte taine ce-au ieşit din râu,
Cele şapte vaci cu lapte şi şapte spice de grâu.

Şi cum ca printr-o minune, din grăsime, din rodire,
S-au schimbat în uscăciune fără nici o tâlcuire.
Iosif a-nţeles minunea repetată în mister,
Căci avea înţelepciunea de la Dumnezeu din cer.

"Este-o singură lucrare, împărate visul tău,
Iată a lui dezlegare vine de la Dumnezeu.
Vor fi şapte ani în ţară de belşug, de bogăţie,
Apoi vor fi şapte iară, ani de mare sărăcie.

Asta-nseamnă bogăţia spicelor ce erau pline,
Cele goale-s sărăcia, sărăcia care vine.
Acum iată hotărăşte şi alege un bărbat,
Unul ce se potriveşte înţelept şi devotat.

Lui să-i dai însărcinare în cei şapte ani de rod,
Ca să strângă în grânare, grâu pentru-ntregul norod."
"Iosife, văd că în tine e Duhul Lui Dumnezeu
Stai aicea lângă mine să fii ajutorul meu."

Dar la asta nu se-aşteaptă Iosif, să stea lângă tron
Şi să fie mâna dreaptă la-mpăratul Faraon.
Iar în carele de gală l-au suit, i-au dat onoare,
Iosif fără îndoială începu a lui lucrare.

Şi-a strâns multă bogăţie în cei şapte ani bogaţi,
În măreaţa-mpărăţie, prin umilii lui argaţi.
Însă vântul suflă tare, iată anii cei săraci,
Seceta e tot mai mare, se duce grâul din saci.

Vestea despre-a lui hambare şi de grâul adunat,
S-a dus şi peste hotare, şi străinii au aflat.
Iacov e în disperare cu cei unsprezece fii,
Nu mai au nici ei mâncare, şi nici roade pe câmpii.

Atunci cu sufletul rece şi cu sacii în spinare,
Au plecat dintre ei zece, grâu s-aducă fiecare.
Înspre ţara depărtată, spre Egipt toţi au pornit,
Iosif iată se arată, de departe i-a zărit.

El era guvernatorul, dar ei nu-l mai cunoscură.
La el venea tot poporul, grâu să ia după măsură.
Cu privirile spontane, aplecate în ţărână,
Cele zece caravane înaintea lui se-nchină.

"Robii tăi doresc bucate, că de nu, cu toţi pierim.
Auzind de-a ta cetate, noi din Canaan venim."
"Ia uitaţi-vă la mine!" -Iosif supărat se face-
Aruncând spre ei ruşine, vorbe care să-i atace.

"Aţi venit să vedeţi ţara, nu-i aşa? s-o iscodiţi,
Şi apoi când vine seara să vă-ntoarceţi să fugiţi!"
Aţi venit în cercetare, dar v-am prins, n-o să scăpaţi!
A Egiptului hotare aţi vrut să le spionaţi."

Suntem oameni cumsecade, suntem doisprezece fraţi,
Robii tăi nu sunt iscoade, noi suntem... înfometaţi,
Mai avem un frate care e acasă, lângă cort,
Celălalt puţin mai mare nu mai e, Iosif e mort."

"Oare nu v-am spus eu bine că sunteţi iscoditori?
Vreţi să mă minţiţi pe mine şi pe ai mei slujitori.
Pe-a lui Faraon viaţă! nu vă cred pentru nimic
Până nu va fi de faţă fratele vostru mai mic.

Vreau dovada voastră vie, vorbele n-au apărare.
Vreau să-mi dovediţi şi mie adevărul fiecare."
Iosif le simţi durerea, câte nu-i treceau prin gând!
Nu-şi mai regăsea puterea, s-a ascuns de ei plângând.

"Tatăl meu încă trăieşte, de-atât timp eu sunt străin!"
Ca un râu îl năvăleşte dorul de Beniamin.
Şi chemându-i pe cei zece, Iosif care i-a iubit,
Le-a dat grâul ca să plece, dar pe unul l-a oprit.

Unul a rămas arvună, Simeon băiatul fin,
Până când ei împreună au venit cu Beniamin.
Numai soarele şi luna mai lipsiră, numai ele,
Căci Iosif şi-a strâns cununa cea din unsprezece stele.

Şi ducându-I sus la masă, dându-le şi de mâncare,
Le-a dat grâu să plece-acasă, spre uimirea lor cea mare,
Căci pe când au vrut să plece, încă nu-l recunoscură,
Fraţii lui cei unsprezece au ajuns la-ncurcătură.

Fiindcă Beniamin sărmanul, este aspru acuzat,
Acuzându-L egipteanul că paharul l-a furat.
Iosif îşi trimise sluga după ei să-i urmărească,
Slujitorul dădu fuga şi strigă să se oprească.

"Oare-acesta vă e darul? Pentru bine să faci rău!
Pentru ce-aţi furat paharul, vasul stăpânului meu?"
"Nu se poate, e-o greşeală!" "Ba se poate, l-aţi furat!"
Egipteanul îi înşeală, că Iosif la-nsărcinat.

Să-i oprească frăţiorul, sluga, printr-un şiretlic,
Ca să-şi potolească dorul lângă fratele mai mic.
Ei susţin că-s fără vină şi că n-au acest păcat,
Având fruntea toţi senină, s-au oprit şi s-au mirat.

Şi căutând în saci la zece, n-a găsit la ei nimic.
Atunci egipteanul trece şi la sacul celui mic.
Faţa lor era ca jarul că slujitorul şirac,
Dintre grâu scoase paharul de la Beniamin din sac.

Iată-i duşi la judecată cu paharul pentru vin,
Slujitorul îi arată lui Iosif pe Beniamin.
Încercându-le credinţa, cântărindu-i bob cu bob,
Iosif pronunţă sentinţa: "El îmi va rămâne rob!"

Atunci Iuda vânzătorul, al lui Iosif vechi destin,
Se face mijlocitorul fratelui său Beniamin.
"Domul meu, îngăduieşte să rămân eu vinovat,
Fiindcă tata îl iubeşte foarte mult pe-acest băiat.

El îi încălzeşte sânul, el i-al tatălui suport,
Mîngâindu-L pe bătrânul pentru Iosif, care-i mort.
Şi-apoi bietul nostru tată, văzând că el va lipsi,
Va cădea distrus pe vatră, de durere va muri."

Auzind a lui cuvinte, Iosif n-a mai rezistat.
Dorul după-al său părinte inima i-a sfâşiat.
Şi-atunci izbucnind deodată plin de lacrimi către ei:
"Mai trăieşte al meu tată, eu sunt Iosif, fraţii mei!

Eu sunt cel ce-am fost în groapă, eu sunt cel ce-am fost vândut,
Fără pâine, fără apă, şi prin câte am trecut!"...
Copleşit de amintire lângă el pe toţi îi cheamă,
Să-i simţească-a lui iubire şi să nu le fie teamă.

Fiindcă planul de salvare Dumnezeu l-a întocmit,
Să le deie de mâncare lor, prin Iosif cel iubit.
Iar paharul bucuriei s-a umplut dând peste el,
Când i-au povestit copii la bătrânul Israel,

Că iubita lui mlădiţă n-a murit, Iosif e viu.
Numai haina cea pestriţă i-a fost pusă în sicriu.
"Fiul meu tot mai trăieşte, vreau să-l văd până nu mor!"
Ca un râu îl năvăleşte al lui Iosif tainic dor.

Parcă nu-i venea să creadă la bătrânul întristat,
Atunci a plecat să-l vadă pe iubitul lui băiat.
Cu familia întreagă Iacov în Egipt coboară,
Domnul rănile îi leagă înainte ca să moară.

Iată ziua minunată, ziua fără nor şi ceaţă,
Iosif şi bătrânul tată se văzură faţă-n faţă.
Lacrime de bucurie, în Egipt e sărbătoare,
Căci micuţa-mpărăţie, aici se va face mare.

Fiindcă Cel ce cârmuieşte peste neamuri şi popoare,
E Acel ce ne iubeşte, Dumnezeul nostru mare.
Întâlnire minunată, bucurie de nespus,
Vom avea şi noi odată, nu cu Iosif, CU ISUS.

AMIN