Rededicare
Autor: Tobă Alexandra-Darclée
Album: fara album
Categorie: Incurajare
De curând m-am găsit cuprinsă
În gândul și grija lumii,
De emoții și sentimente învinsă,
Fără vorbe în timpul rugăciunii.
Gândindu-mă la vremile în care
Mă rugam cu atâta foc și dor,
Când rugăciunea mi-era alinare,
Când m-odihneam la pieptul iubitor.
Stăteam prinsă parcă-n lanțuri,
Sub un dens și mare-ntuneric.
Un suflet chinuit și fără vlagă
Era atât de slab, deloc puternic.
Și-așa trecur-au nopți prea multe,
În care Duhul înăuntrul meu tăcea.
Dumnezeu stătea pe vârful unui munte,
Iar eu să urc la El. . prea greu era.
M-apucase frigul morții
Gândindu-mă că se prea poate
Isus să vină-n toiul nopții,
Iar eu să fiu lăsată în spate. .
Și pe lângă mine, sunt așa de mulți
Oameni dragi, ce merită o șansă,
Oameni ce fără voia lor-s pierduți,
Oameni ce nu știu că au să ardă.
Și totuși. . mă vedeam nevrednic
Eu, un uflet trist și apăsat.
Nu puteam mișca un deget.
În glasu-mi tăcerea s-a lăsat.
Până când, în locul cuvintelor mele,
Vorbit-au cele-ale lui Isus
Și-n mijlocul durerii grele
Glasul Lui în tain-a spus:
„Ce faci tu, scumpa Mea fiică?
Greul iar te-a apăsat?
Grăbește și te ridică!
Tu nu ești al tău păcat.
Vezi dincolo de aparențe,
Unde totul este aranjat.
În sticle mici îs tari esențe
Ești puternică, chiar de-ai uitat.
Capul sus, iubita Mea,
Căci astăzi Eu te iau de mână.
Știu că-ți este crucea grea.
Hai s-o ducem împreună!"
Și-n acel moment de-odată
Ochii-n sus i-am ațintit.
Recunoscut-am pe-al meu Tată
Care iarăși mi-a vorbit.
Și, chiar de nu Îl pot vedea,
Acum știu că e cu mine.
Chiar pe marea cea mai rea
Caută să-mi facă bine.
Și sub glasu-mi tremurând
Iată-mi sare-n ajutor.
Oprește vântul c-un cuvânt
Și mi-este iarăși Salvator.
Tot prin dragostea-I măreață
M-am ridicat și-acum de jos.
Rugăciunea mi-a prins viață,
Glasul nu-mi mai e sfios,
Ci intru la Tata cu-ndrazneală
Căci mi-a redat al meu curaj
Când mi-amintit a mia oară:
„Fiica Mea, Eu nu te las!”
Cu această promisiune
Vreau să rămâneți și voi
Căci poezia mea apune,
Dar Domnul rămâne-n noi.
Chiar și-atunci când se arată
Valuri mari, cu vânt turbat,
Când apa umple-a noastră barcă
Dumnezeu nu ne-a uitat.
Ci stă mereu la dreapta noastră
Să ne-ofere ajutor.
Trebuie doar să primească
Glasul nostru arzător.
Care, depinzând numai de El,
Recunoaște că nu e scăpare
Decât la Emanuel,
Cel ce are mână tare!
Căci asta-nseamnă, am învățat,
Să fii mic, sărac în Duhul,
Căci știi c-ai Tată pe-mpărat
Unicul și Veșnic: Domnul.
Azi îți spune chiar și ție
Că nicicând nu te-a uitat,
Că nu-i doar o poezie,
Ci-un mesaj de Duhul dat.
Căci noi prea des uităm
De puterea lui Isus
Și ades subestimăm
Cuvintele ce El ne-a spus.
Privește astăzi, dragă suflet,
Înapoi la ce-L ce-i Veșnic,
Cel ce sună ca un tunet,
Când nu te mai crezi tu vrednic.
Întoarce-te, biserică,
La Cel ce mult te-a mai iubit,
Crede-te azi vrednică
Prin Cel ce singur S-a jertfit!
Ca să putem spune, popoare,
Când lumea se va sfârși
Și pământul întreg va arde,
Când soarele se va-negri,
Că, dacă Domnul ar veni la noapte,
Hainele ne-or sta în pat,
Iar noi pe nori, în haine albe,
De mult cu El vom fi plecat.
Amin!
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/285879/rededicare