MARETIA TA


Cerul Tău din ape albastre,
Îmi trezeşte dor de veşnicie,
Şi un dor de zbor printre astre,
Cu Tine Domnul meu, pe vecie.

Mi-amintesc, că-s făcută din lut,
Tu, Olarul meu mi-ai dat viaţă.
Cu suflarea Ta, aşa m-ai născut,
Într-o zi de senină dimineaţă.

Lumina Ta revărsată, spală zgura,
Îmi pune-n inimă cântare nouă.
Îmi dă aripi de vultur, să pot zbura,
Sub norul, ce cu îndurare plouă.

De dincolo de extinderea albastră,
Tu veghezi şi-mi dai toată iubirea.
În suflet îmi pui cântarea măiastră,
Ce-şi are solfegiu: neprihănirea.

Mă-nvăluieşti în raza de iubire,
Lăsând să curgă Harul Tău divin.
Cuprinsă de iubire-n nemărginire,
Înaintea feţei Tale, azi, mă închin.

Şi mai presus de orice-nchipuire,
Văd bunătatea, care mă-mpresoară.
Văd Harul, care curge din iubire
Şi nu vrea, nici un suflet să moară.

Şi dincolo de imaginaţia umană,
Ce-a sfredelit adesea necunoscutul,
Curge izvorul, ce dragoste emană,
Din începuturi până va veni sfârşitul.

În marele ocean de-ntindere albastră,
Măreţia Ta metamorfozează atent
Omul, ce se lasă sub mâna-Ţi măiastră,
S-ajungă neprihănitul, ce nu va fi absent,

Din Cetatea Iubirii, Cetatea cerească,
Unde fiecărui om un loc i-ai pregătit.
Fă Doamne-n mine, zi de zi să crească
Credinţa, să-mi fie sufletul neprihănit.

Amin!