Biografia lui Hudson Taylor -  « Puterea Rugaciunii »  ( 1 / 2  )

**Puterea Rugăciunii**

De la vârsta de 11 ani, Hudson a intrat la școală și pentru prima dată a fost expus la influențe diferite de cele din căminul creștin. Astfel a început să se desprindă de viața dependentă de părinți. Credința lui de copil s-a risipit curând, și au urmat șase ani de lupte lăuntrice neîntrerupte. Aceștia sunt anii în care primele ispite ale lumii și primele șoapte ale îndoielilor i-au întunecat gândurile tânărului și l-au lipsit de bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Dar... rugăciunile mamei nu au încetat.

În acest timp, Hudson a auzit un credincios vorbind despre versetul din cartea Proverbe: „Fiule Meu, dă-mi inima ta”. A fost profund impresionat, dar nicio schimbare nu s-a produs în sufletul lui.

La 13 ani, a fost retras de la școală, iar tatăl lui l-a luat ca ucenic în farmacie. Printre altele, Hudson a citit un tractat care i-a adus mult bine. Tractatul relata despre un om care căuta mântuirea: „Sărmanul Iosif este cel mai mare păcătos, dar Isus Hristos a venit în lume tocmai ca să mântuiască pe păcătoși. De ce n-ar mântui El și pe sărmanul Iosif?”. Aceste cuvinte i-au arătat lui Hudson simplitatea credinței.

Doi ani mai târziu, a devenit funcționar la o bancă din Barnsley, dar nu a stat mult acolo din cauza sănătății lui șubrede și s-a întors la farmacia tatălui său. Timpul petrecut la bancă și contactul cu colegii i-au sporit îndoielile. Deși, între timp, încercând să devină creștin de unul singur, încercase să facă pe placul părinților, acum se gândea că nu mai poate fi mântuit și că cel mai bun lucru este să profite de această viață, pentru că nu mai există nicio scăpare pentru el.

Starea sufletească a lui Hudson era bine cunoscută de familia sa. Mama lui se ruga mereu pentru el, iar sora lui, Amelia, acum de 13 ani, era singura lui confidentă și obișnuia să se roage pentru el de trei ori pe zi.

În această situație se afla în iunie 1849, când toată lupta lui sufletească s-a sfârșit prin întoarcerea la Dumnezeu. Avea 17 ani. Iată cum povestește el mai târziu această experiență: „Într-o zi pe care nu o voi uita niciodată, mama era plecată de acasă și eu eram în vacanță. După-amiaza, am căutat o carte în biblioteca tatălui meu, ca să-mi treacă timpul. Am sfârșit prin a alege un mic tractat interesant și mi-am zis: Trebuie să fie o istorioară la început și un tractat la sfârșit; am să citesc prima parte și am s-o las pe a doua. Am început să citesc, cu intenția de a pune tractatul deoparte imediat ce va deveni serios… Atunci nu știam ce se petrecea în inima mamei mele, la 70 sau 80 km distanță. Ea s-a ridicat de la masă în acea zi cu o dorință arzătoare de a-l vedea pe fiul ei întors la Dumnezeu, și acolo, având mai mult timp decât de obicei, a avut o ocazie deosebită de a se ruga stăruitor lui Dumnezeu pentru mântuirea mea. S-a retras în camera ei, a încuiat ușa și s-a hotărât să nu iasă de acolo înainte de a obține răspuns din partea lui Dumnezeu, căci El îi descoperea prin Duhul că întoarcerea la Dumnezeu a fiului ei era acum un fapt împlinit.

Iar eu, citind tractatul despre care am vorbit, am fost izbit de aceste cuvinte: „lucrarea săvârșită a lui Hristos”. De ce, mă întrebam eu, autorul folosește această expresie? De ce nu spune: lucrarea ispășitoare și răscumpărătoare a lui Hristos? Și imediat cuvântul „S-a sfârșit” mi s-a deslușit. Ce s-a săvârșit? Am răspuns imediat: o ispășire completă, o satisfacere desăvârșită pentru păcatele noastre. Hristos a murit pentru păcatele noastre și ale întregii lumi. Imediat mi-a venit un nou gând: „Dacă toată lucrarea este săvârșită și datoria este plătită, ce-mi rămâne să fac?” Chiar în acea clipă a strălucit în sufletul meu, cu lumina Duhului Sfânt, convingerea plină de bucurie că nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să cad în genunchi, să primesc pe Mântuitorul și mântuirea Lui și să-L laud în veci.

În timp ce mama mea lăuda pe Dumnezeu în camera ei, eu îl lăudam din partea mea în vechea magazie unde mă așezasem să citesc. Am lăsat să treacă mai multe zile înainte de a îndrăzni să împărtășesc bucuria mea surorii mele și am rugat-o să-mi promită mai întâi că nu va dezvălui nimănui secretul sufletului meu.

Când mama s-a întors după două săptămâni, am alergat înaintea ei să-i spun că am să-i aduc vești bune. Mereu voi simți cum m-a strâns la piept și mi-a spus: „Știu, copilul meu! De 15 zile mă bucur de veștile bune pe care tu vrei să mi le aduci”. „Cum”, am spus eu mirat, „Amelia nu și-a ținut promisiunea?” Mama mi-a explicat atunci ce am arătat mai sus și vă puteți imagina că acest lucru ar fi fost de neînțeles dacă nu aș fi crezut în puterea rugăciunii.”

Când a primit încredințarea că este un copil al lui Dumnezeu, iertat prin sângele Domnului Isus, Hudson a avut o bucurie adâncă și se simțea foarte fericit. El a devenit un copil ascultător, un mai bun ajutor al tatălui său.

Ca recunoștință pentru tot ce a primit din partea lui Dumnezeu, a rugat pe Dumnezeu să-i dea o lucrare pentru El, o lucrare de sacrificiu de sine, oricare ar fi ea. Acest act de predare în slujba lui Dumnezeu a fost un eveniment important în viața lui. Mulți ani după aceea, va scrie: „Nu știam pentru ce lucrare mă pregătește, dar de atunci sentimentul că eu nu-mi aparțin a pus stăpânire pe mine și nu m-a mai părăsit”. Din această zi, Hudson se simțea gata să răspundă chemării lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, atunci când va înțelege clar glasul Lui. Rezultatul acestei chemări a fost că a început să fie preocupat de mântuirea altora. Împreună cu sora lui, Amelia, duminica după-amiaza mergea în cartierele cele mai sărace ale orașului ca să împartă tractate.

Cu toate acestea, i se părea o prăpastie între puterea mântuitoare a Domnului Isus și nevoile lui zilnice. Se simțea slab în fața ispitei. Predarea lui era sinceră, dar și dezamăgirea lui era sinceră. Se simțea că are o inimă rece și că este indiferent față de lucrurile lui Dumnezeu.

Lupta aceasta lăuntrică s-a mărit și mai mult prin prezența unui văr al lui, John Hudson, care locuia cu el și nu era credincios. Biblia a început să nu-i mai aducă atâta plăcere, rugăciunea a început să-i fie rece.

În duminica de 2 decembrie 1849, în urma unei răceli, nu a mai putut ieși din casă. A avut câteva ceasuri de liniște, în prezența lui Dumnezeu. Din camera lui scria: „Roagă-te pentru mine”. Sentimentul păcatului