Biografia lui Hudson Taylor -  Anii de pregatire (2 /4 )

### Experiența personală a lui Hudson Taylor privind ascultarea rugăciunii

Experiența personală a lui Hudson Taylor în legătură cu ascultarea rugăciunii este bine cunoscută și a înviorat mii de creștini din întreaga lume. Iată o întâmplare relatată chiar de el:

„Doctorul Hardey, fiind foarte ocupat, îmi ceruse să-i amintesc când trebuie să-mi plătească salariul. Eu însă m-am hotărât să nu-i amintesc direct, ci să mă rog lui Dumnezeu să-i aducă aminte și să mă încurajeze astfel, răspunzând rugăciunii mele. Odată, când trebuia să-mi plătească pentru un trimestru, m-am rugat mai mult decât de obicei. Ziua a sosit, însă doctorul Hardey nu și-a amintit de salariul meu. Am continuat să mă rog, dar el totuși nu și-a adus aminte, astfel că sâmbătă seara, făcându-mi socotelile, am constatat că nu-mi mai rămăsese decât o singură monedă, o jumătate de coroana...

Duminică, după ce am fost la adunare, după-amiaza și seara le-am petrecut evanghelizând în diferite cartiere, unde obișnuiam să fac vizite. Mi se părea că în acele clipe cerul începea pe pământ...

Către orele zece seara, un sărman m-a rugat să merg să vorbesc cu soția lui, care, spunea el, era pe moarte. Am acceptat imediat, iar pe drum, dându-mi seama după accentul lui că este irlandez, l-am întrebat de ce nu s-a dus la preot. Mi-a răspuns că s-a dus, dar preotul a refuzat să vină dacă nu-i plătește 18 peni. Ori el nu-i avea, și familia lui era în mare strâmtorare. Mi-am amintit imediat că eu nu aveam decât o jumătate de coroana într-o singură monedă; supa de secară, pe care o mâncam de obicei seara, mă aștepta acasă, aveam cu ce să-mi pregătesc hrana pentru a doua zi dimineața, dar n-aș mai fi avut nimic pentru prânz...

Din această cauză, bucuria care mă copleșea s-a oprit deodată... Ah, mă gândeam eu, dacă aș fi avut măcar doi șilingi și șase peni în locul acestei jumătăți de coroana, cu ce plăcere aș fi dat un șiling acestor oameni sărmani... Conducătorul meu m-a dus într-o curte pe care am urmat-o cu oarecare nervozitate. Mai fusesem pe acolo și, la ultima mea vizită, m-au primit foarte rău: mi-au rupt tractatele și m-au amenințat să nu mai vin... Omul acesta m-a condus pe niște scări înguste până la o cameră mizerabilă și atunci ce spectacol mi s-a prezentat în fața ochilor! Patru sau cinci copii stăteau în picioare, iar pe obrajii lor supti se vedea bine că mureau de foame încetul cu încetul. Pe niște paie, sărmana lor mamă muribundă avea alături de ea un copilaș de doar o zi și jumătate, care gemea mai mult decât plângea, căci și el părea la fel de aproape de sfârșit...

Ah, mă gândeam eu, cel puțin dacă aș fi avut doi șilingi și șase peni, cu ce plăcere aș fi dat un șiling acestor oameni sărmani! Și mereu o nenorocită de necredință mă împiedica să cedez impulsului de a veni în ajutorul lor...

Voiam să le spun că, în ciuda nenorocirii de acum, există un Tată bun și iubitor în ceruri. Dar ceva în mine striga: "Fățarnic ce ești! Tu spui acestor oameni necredincioși că există în ceruri un Tată bun și iubitor, dar tu nu ești gata să te încrezi în El dacă n-ai mai avea acea jumătate de coroana."

Mi se părea că singurul lucru pe care-l aveam de făcut era să îngenunchez și să mă rog... „M-ați chemat să mă rog cu soția dumneavoastră,” i-am spus omului aceluia, „să ne rugăm împreună... Tată ceresc... ” și cugetul mi-a spus imediat: „Îndrăznești tu să îngenunchezi și să-L numești Tată, cu această jumătate de coroana în buzunar~_?"&~Am avut atunci un moment de luptă cum n-am mai încercat niciodată, nici înainte, nici după aceea. Nu știu cum s-a încheiat rugăciunea. M-am ridicat cu o mare tristețe în suflet. Sărmanul părinte s-a întors spre mine și mi-a spus: „Vedeți în ce stare nenorocită ne aflăm. Dacă aveți să ne ajutați, faceți aceasta din dragoste pentru Dumnezeu.” În acea clipă au scânteiat în inima mea aceste cuvinte: „Celui ce-ți cere, dă-i!” Și cuvântul Împăratului are putere. Am băgat mâna în buzunar, am scos jumătatea de coroana și i-am dat-o omului, spunându-i că aceasta putea părea un ajutor foarte mic, dar era tot ce aveam; că Dumnezeu este într-adevăr un Tată... Bucuria a revenit în inima mea ca un val. Acum puteam să vorbesc și să simt ceea ce spuneam; piedica în calea harului plecase și cred că pentru totdeauna.

Nu doar viața sărmanei femei a fost salvată, dar chiar și viața mea. Ea ar fi putut fi pierdută dacă în acea clipă harul nu ar fi biruit și nu aș fi ascultat de îndemnul Duhului lui Dumnezeu.

Îmi amintesc de întoarcerea mea acasă în seara aceea. Străzile goale răsunau de un imn de laudă pe care nu-l mai puteam opri. Mi-am mâncat supa de secară înainte de a mă culca și n-aș fi schimbat-o cu ospățul unui prinț. Îngenuncheat la picioarele patului meu, am spus Domnului propriile Lui cuvinte: „Cel ce dă săracului, împrumută pe Dumnezeu” și L-am rugat să facă El ca acest împrumut să nu fie prea lung, pentru că n-aș mai fi avut nimic pentru prânzul de a doua zi.

A doua zi îmi rămânea pentru masă farfuria cu supă. Nici nu o terminasem când am auzit poștașul bătând la poartă. De obicei, nu primeam scrisori lunea, așa că am fost surprins când gazda mea a intrat cu o scrisoare. N-am putut să recunosc scrisul, care era contrafăcut sau necunoscut. Într-o foaie de hârtie albă era învelită o pereche de mănuși de piele de ied, din care a căzut, când le-am desfăcut, o jumătate de monedă de aur de 10 șilingi.

„Slavă Domnului!” am strigat eu. 400% în 12 ore, frumoasă dobândă! Negustorii din Hull ar fi fericiți dacă ar putea să-și plaseze banii cu o asemenea dobândă. Și m-am hotărât să încredințez aceste bănci care nu pot să dea faliment economiile sau câștigurile mele, după caz. Aceasta a fost o hotărâre de care nu mi-a părut rău. Nu pot să spun de câte ori mi-am amintit de această întâmplare și de cât ajutor mi-a fost această amintire în cele mai grele împrejurări din viața mea.”