### Obstacolele în calea întristării sfinte

Ce trebuie să facem pentru a ne aduce inima într-o stare de întristare sfântă? Există două lucruri esențiale: să ne ferim de acele lucruri care pot bloca aceste canale ale întristării și să ne folosim de toate mijloacele care pot ajuta la avansarea întristării sfinte. Este important să fim atenți la lucrurile care pot opri curgerea lacrimilor.

Există nouă obstacole care împiedică întristarea.

1. //  **Dragostea de păcat. ** Dragostea de păcat este ca o piatră într-o conductă, care împiedică curgerea apei. Aceasta face ca păcatul să pară dulce, iar această dulceață a păcatului vrăjește inima. Sfântul Ieronim spunea că este mai rău să iubești păcatul decât să-l comiți. Un om poate fi surprins de păcat (Galateni 6:1), iar cel care a căzut în păcat fără să vrea va plânge, dar dragostea de păcat împietrește inima și păstrează diavolul în posesie. Într-o adevărată întristare trebuie să existe o durere pentru păcat. Dar cum poate un om să se întristeze pentru acel păcat pe care inima lui îl iubește? Feriți-vă de această otravă dulce. Dragostea de păcat îngheață sufletul în nepocăință.

2. // **Deznădejdea. ** Deznădejdea Îl ofensează pe Dumnezeu, subestimează puterea sângelui lui Hristos și condamnă sufletul. „Ei au zis: «Nu mai avem nădejde! Vom urma planurile noastre, vom face fiecare după închipuirile inimii noastre rele»” (Ieremia 18:12). Acesta este limbajul deznădejdii. „Mai bine să-mi urmez păcatele și să fiu condamnat pentru ceva,” spune păcătosul. Deznădejdea Îl prezintă pe Dumnezeu sufletului ca pe un judecător îmbrăcat în haine de răzbunare (Isaia 59:17). Deznădejdea lui Iuda a fost, într-un sens, mai rea decât trădarea lui. Deznădejdea distruge pocăința, deoarece temelia potrivită a pocăinței este mila. „Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romani 2:4), dar deznădejdea ascunde mila, așa cum norii ascund soarele. Ferește-te de aceasta. Deznădejdea este un păcat irațional; nu există niciun motiv pentru ea. Domnul arată milă la mii. De ce nu ai putea fi și tu unul dintre aceștia? Aripile milei lui Dumnezeu, asemenea aripilor Heruvimilor, sunt întinse spre orice păcătos smerit. Chiar dacă ai fost un mare păcătos, dacă ești un păcătos care plânge, un sceptru de aur al milei este întins spre tine (Psalmul 103:11). Deznădejdea închide sufletul în nepocăință.

3. // **Teama că întristarea ne va face melancolici: ** Uneori ne temem că vom îneca toată bucuria noastră în lacrimi. Dar aceasta este o greșeală. Să pierdem bucuria? Spune-mi, ce bucurie poate exista într-o stare păcătoasă? Ce bucurie aduce păcatul? Păcatul este comparat cu o rană și o vânătaie (Isaia 1:6). David a avut oasele sale zdrobite (Psalmul 51:8). Există vreo mângâiere în a avea oasele scoase din articulație? Nu provoacă păcatul o palpitație și o tremurare a inimii? (Deuteronom 28:65-66). Este o bucurie pentru un om să fie un „magor-missabib” (Ieremia 20:4), o teroare pentru sine? Cu siguranță, despre râsul păcătosului se poate spune: „Este o nebunie” (Eclesiastul 2:2). În schimb, întristarea sfântă este izvorul adevăratei bucurii. Aceasta nu eclipsează bucuria, ci o rafinează și o face mai pură. Fiul risipitor și-a început bucuria din momentul pocăinței sale: „Atunci au început să se veselească” (Luca 15:24).

4. // ** Înăbușirea mișcărilor Duhului Sfânt. ** Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne întristăm. El este cel care aduce toate mareele înalte ale sufletului. „Toate izvoarele mele sunt în tine” (Psalmul 87:7). Deseori simțim mișcări pline de har care ne îndeamnă la rugăciune și pocăință. Însă când suprimăm aceste mișcări, ceea ce se numește „stingerea Duhului” (1 Tesaloniceni 5:19), este ca și cum am împiedica mareea să intre. Când cade roua, pământul se udă. Când Duhul lui Dumnezeu cade ca roua asupra sufletului, acesta este umezit de întristare. Dar dacă Duhul se retrage, sufletul devine asemenea lânii uscate a lui Ghedeon. O corabie poate naviga fără vânt, o pasăre poate zbura fără aripi, la fel cum noi nu putem plânge fără Duhul Sfânt. Ferește-te să întristezi Duhul. Nu alunga acest Dulce Porumbel din chivotul sufletului tău. Duhul este „blând și tandru”. Dacă este întristat, ar putea spune: „Nu voi mai veni”, și dacă se retrage o dată, nu vom mai putea plânge.

5. // ** Presupunerea milei. ** Cine va face eforturi cu inima sa sau va plânge pentru păcat dacă crede că poate fi mântuit la un preț mai mic? Câți, asemenea păianjenilor, sug condamnarea din floarea dulce a milei lui Dumnezeu? Isus Hristos, care a venit în lume să mântuiască păcătoșii, este ocazia pentru mulți de a pieri. Unii spun: „Hristos a murit pentru mine. El a făcut totul. Ce nevoie am să mă rog sau să mă întristez?” Mulți păcătoși îndrăzneți smulg moartea din pomul vieții și, prin prezumție, ajung în iad pe scara sângelui lui Hristos, pe care alții urcă la cer. Este trist când bunătatea lui Dumnezeu, care ar trebui să „conducă la pocăință” (Romani 2:4), duce la prezumție. O, păcătosule, nu te nădăjdui în iad. Ferește-te să fii condamnat pe baza unei greșeli. Spui că Dumnezeu este milostiv și de aceea continui liniștit în păcat. Dar pentru cine este mila? Pentru păcătosul care îndrăznește sau pentru păcătosul care plânge? „Să-și lase cel rău calea și să se întoarcă la Domnul, și El va avea milă de el” (Isaia 55:7). Nu există milă fără părăsirea păcatului, și nu există părăsirea păcatului fără întristare! Dacă un rege ar spune unei companii de rebeli: „Cine vine și se supune va primi milă”, cei care ar rămâne în rebeliune nu ar putea pretinde beneficiul iertării. Dumnezeu face o proclamare de milă pentru cel care se întristează, dar cei care nu se întristează nu au nimic de-a face cu mila. Mila lui Dumnezeu este asemenea chivotului, pe care nimeni în afară de preoți nu trebuia să-l atingă. Nimeni nu poate atinge acest chivot de aur al milei decât aceia care sunt „preoți pentru Dumnezeu” (Apocalipsa 1:6) și care au adus jertfa lacrimilor.

### O concepție greșită despre micimea păcatului

 6  // ** Diavolul prezintă păcătoșilor partea mică a luptei împotriva păcatului. A considera păcatul mai mic decât este cu adevărat este foarte periculos. O părere despre micimea păcatului ne împiedică să folosim mijloacele necesare pentru a-l evita. Cine ar căuta cu adevărat un medic dacă ar crede că boala sa este nesemnificativă? Și cine va căuta mila lui Dumnezeu cu o inimă pocăită dacă crede că păcatul său este doar un lucru neînsemnat? Dar pentru a înlătura această concepție greșită despre păcat și pentru a-l privi cu ochi înlăcrimați, trebuie să înțelegem că păcatul nu poate fi mic pentru că este împotriva Majestății cerului. Nicio trădare nu este mică, fiind îndreptată împotriva persoanei regelui. Fiecare păcat este păcătos, deci condamnabil. Un cuțit mic sau un stiletto face doar o mică rană, dar oricare dintre ele poate ucide la fel de bine ca o armă mai mare. Există moarte și iad în fiecare păcat (Romani 6:23). Ce a fost pentru Adam să culeagă un măr? Dar acest lucru i-a costat coroana. Nu este la fel cu păcatul ca și cu bolile. Unele sunt mortale, altele nu sunt mortale. Cel mai mic păcat, fără pocăință, va fi un lacăt și un zăvor care să-i împiedice pe oameni să intre în cer.

Privește păcatul prin geamul roșu al suferințelor lui Hristos. Cel mai mic păcat a costat „prețul sângelui”. Vrei să ai o perspectivă clară asupra păcatului? Mergi la Golgota. Isus Hristos a trebuit să-și ascundă gloria, să-și piardă bucuria și să-și verse sufletul ca jertfă pentru cel mai mic păcat. Citește măreția păcatului tău în adâncimea rănilor lui Hristos. Să nu lași ca Satan să arunce un văl înaintea ochilor tăi încât să nu poți vedea păcatul în adevăratele sale culori. Amintește-ți, nu doar marile râuri se varsă în mare, ci și pâraiele mici. Nu doar marile păcate duc oamenii în iad, ci și cele mai mici.

### Amânarea sau opinia că este prea devreme pentru a începe pocăința

7 // ** Când lampa este aproape stinsă, puterea epuizată și bătrânețea se apropie, atunci va fi timpul potrivit pentru a plânge pentru păcat, dar acum este prea devreme. Pentru a arăta cât de periculoasă este această opinie și pentru a îndepărta această piatră de la gura fântânii, astfel încât apele pocăinței să poată fi scoase, să propunem aceste patru considerații serioase și importante:

**În primul rând**, știi ce înseamnă să fii în starea de natură păcătoasă? Și vei spune că este prea devreme să ieși din ea? Ești sub „mânia lui Dumnezeu” (Ioan 3:36), și este prea devreme să ieși de sub picăturile acestui potir? Ești sub „puterea Satanei” (Faptele Apostolilor 26:18), și este prea devreme să ieși din teritoriul inamicului?

**În al doilea rând**, oamenii nu argumentează astfel în alte cazuri. Ei nu spun: „Este prea devreme să fiu bogat?” Nu amână obținerea bogăției până la bătrânețe. Nu, aici profită de prima ocazie. Nu este prea devreme să fii bogat, și este prea devreme să fii bun? Nu este pocăința o chestiune de cea mai mare importanță? Nu este mai necesar pentru oameni să-și jelească păcatul decât să-și sporească averea?

**În al treilea rând**, chemarea lui Dumnezeu la întristare așteaptă un răspuns imediat. „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 3:7-8). Un general care asediază o garnizoană îi cere acesteia să se predea până la o anumită dată, altfel o va lua cu asalt. Asemenea sunt și chemările lui Dumnezeu la pocăință. „Astăzi, dacă auziți glasul Lui.” Păcătoșilor, când Satana v-a ispitit la vreo nelegiuire, nu ați spus „Este prea devreme, Satana”, ci ați îmbrățișat imediat ispita lui. Nu l-ați amânat pe diavol, și Îl veți amâna pe Dumnezeu?

**În al patrulea rând**, este o prostie să amâni și să pui deoparte întristarea pentru păcat, deoarece cu cât amâni mai mult întristarea sfântă, cu atât mai greu vei găsi lucrarea când te vei apuca de ea. Un os care este scos din articulație este mai ușor de fixat la început decât dacă îl lași mai mult timp. O boală luată la timp este mai ușor de vindecat decât dacă o lași până ajunge la un paroxism. Poți trece ușor prin ape când acestea sunt scăzute; dacă aștepți până se ridică, atunci vor fi dincolo de adâncimea ta. O, păcătosule, cu cât comiți mai multe trădări, cu atât mai mult aprinzi mânia cerului împotriva ta și cu atât mai greu îți va fi să obții iertare. Cu cât prelungești timpul păcătuirii, cu atât mai multă muncă îți faci pentru pocăință.

A amâna și a pune deoparte întristarea pentru păcat este o nebunie având în vedere incertitudinea vieții. Cum știe păcătosul procrastinator că va trăi să îmbătrânească? „Ce este viața ta? Este doar un abur” (Iacov 4:14). Cât de repede poate boala să te aresteze și moartea să-ți taie capul? Nu poate soarele tău să apună la amiază? Atunci ce nerușinare este să amâni întristarea pentru păcat și să faci din această lucrare una de durată, când moartea este pe cale să facă o lucrare rapidă? Cezar, amânând să citească scrisoarea trimisă lui, a fost înjunghiat în senat.

Este o nebunie să amâni totul până la sfârșit având în vedere improbabilitatea de a găsi milă. Deși Dumnezeu ți-a dat timp pentru a te pocăi, El îți poate refuza harul pentru a te pocăi. Când Dumnezeu te cheamă la întristare și ești surd, când tu vei cere milă, Dumnezeu poate să fie mut (Proverbe 1:24,28). Gândește-te serios la aceasta. Dumnezeu poate să aleagă timpul ulterior pentru a te judeca, pentru că tu nu ai ales timpul anterior pentru a te pocăi.

A amâna întoarcerea solemnă la Dumnezeu până la bătrânețe sau boală este o mare imprudență, deoarece aceste acte târzii de devoțiune sunt, în cea mai mare parte, prefăcute și nesincere. Deși adevărata întristare pentru păcat nu este niciodată prea târzie, totuși întristarea târzie este rar adevărată. Acea pocăință care este adâncită în bătrânețe este rar autentică. Este discutabil dacă aceste lacrimi târzii sunt vărsate mai mult din frica de iad decât din dragoste pentru Dumnezeu. Marinarul, în timpul furtunii, aruncă bunurile peste bord, nu pentru că nu le iubește, ci pentru că se teme că vor scufunda corabia. Când oamenii încep să plângă târziu și aruncă păcatele peste bord, de cele mai multe ori este doar din frică să nu scufunde corabia și să se înece în iad.

### Amânarea pocăinței și execuția justiției divine

Proverbe 1:24,28. Gândiți-vă serios la aceasta. Dumnezeu ar putea să aleagă un timp ulterior pentru a vă judeca, deoarece nu ați ales timpul anterior pentru a vă pocăi. A amâna întoarcerea solemnă la Dumnezeu până la bătrânețe sau până la boală este o mare imprudență, deoarece aceste acte târzii de devoțiune sunt, în cea mai mare parte, disimulate și false. Deși întristarea adevărată pentru păcat nu este niciodată prea târzie, întristarea târzie este rar adevărată. Pocăința care vine târziu și este plină de regrete este rareori sinceră. Este discutabil dacă aceste lacrimi de toamnă sunt vărsate mai mult din frica de iad decât din dragostea pentru Dumnezeu. Marinarul într-o furtună își aruncă bunurile peste bord, nu pentru că nu le iubește, ci pentru că se teme că vor scufunda corabia. Când oamenii încep să plângă târziu și aruncă păcatele lor peste bord, de cele mai multe ori o fac doar din teamă că acestea ar putea scufunda corabia și i-ar putea îneca în iad. Este o mare întrebare dacă penitentul aflat pe patul de moarte se întristează pentru că nu-și mai poate păstra păcatele. Toate aceste considerente ar trebui să îi facă pe oameni să fie atenți să nu își pună sufletele într-un asemenea risc disperat, încât să lase toate lucrările pentru cer pentru ultima oră.

### Întârzierea execuției justiției

8 // ** „Pentru că sentința împotriva unei lucrări rele nu este executată cu repeziciune, de aceea inima fiilor oamenilor este pe deplin hotărâtă să facă rău” (Eclesiastul 8:11). Dumnezeu întârzie pedeapsa, iar oamenii întârzie pocăința. El nu lovește pe spatele lor prin corecție, așa că ei nu se lovesc pe coapsă prin umilință (Ieremia 31:19). Păcătosul gândește astfel: Dumnezeu m-a cruțat până acum; El și-a extins răbdarea până la îndelungă răbdare; cu siguranță nu mă va pedepsi. „El a spus în inima lui: Dumnezeu a uitat” (Psalmul 10:11). În răbdarea Sa infinită, Dumnezeu uneori amână judecățile Sale și amână sesiunile încă puțin. El nu dorește să pedepsească (2 Petru 3:9). Albina, în mod natural, dă miere, dar înțeapă doar atunci când este enervată. Domnul ar vrea ca oamenii să facă pace cu El (Isaia 27:5). Dumnezeu nu este ca un creditor grăbit care cere datoria și nu acordă timp pentru plată. El nu este doar plin de har, ci „așteaptă să fie plin de har” (Isaia 30:18). Dar Dumnezeu, prin răbdarea Sa, ar dori să atragă păcătoșii la pocăință. Dar, vai, cât de mult este abuzată această răbdare! Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu împietrește inimile. Deoarece Dumnezeu oprește vasul mâniei Sale, păcătoșii opresc canalul lacrimilor. Pentru ca răbdarea lui Dumnezeu să nu obstrucționeze întristarea sfântă, păcătoșii trebuie să-și amintească:

**În primul rând**, răbdarea lui Dumnezeu are limite stabilite (Geneza 6:3). Deși oamenii nu pun limite păcatului lor, totuși Dumnezeu pune limite răbdării Sale. Există un timp când soarele răbdării lui Dumnezeu va apune și, odată apus, nu mai revine nici măcar un grad înapoi. Contractul răbdării va expira în curând. Există un timp când Dumnezeu spune: „Duhul Meu nu se va lupta pentru totdeauna cu omul.” Îngerul a strigat: „Ora judecății a venit” (Apocalipsa 14:7). Poate că la următorul păcat pe care îl comiți, Dumnezeu va spune: „Ora ta a venit acum.”

**În al doilea rând**, a fi împietrit sub răbdare face ca situația noastră să fie mult mai rea. Dreptatea ofensată va răzbuna răbdarea abuzată. Dumnezeu a fost răbdător cu Sodoma, dar când ei nu s-au pocăit, a făcut ca focul și pucioasa să ardă asupra lor. Sodoma, care a fost odată minunea răbdării lui Dumnezeu, este acum un monument al severității Sale. Toate plantele și fructele au fost distruse și, așa cum spune Tertulian, acel loc încă mai miroase a foc și pucioasă. Îndelunga răbdare nu este iertare. Dumnezeu poate să amâne lovitura pentru un timp, dar dreptatea nu este moartă, ci doarme. Dumnezeu are picioare de plumb, dar mâini de fier. Cu cât Dumnezeu își ia mai mult timp pentru a lovi, cu atât va fi mai dureros când o va face. Cu cât o piatră cade mai mult timp, cu atât va fi mai grea la final. Cu cât Dumnezeu își ascuțește mai mult sabia, cu atât va tăia mai ascuțit. Păcatele împotriva răbdării sunt de o culoare mai adâncă; ele sunt mai rele decât păcatele diavolilor. Îngerii căzuți nu au păcătuit niciodată împotriva răbdării lui Dumnezeu. Cât de îngrozitoare va fi condiția celor care păcătuiesc pentru că Dumnezeu este răbdător. Pentru fiecare firimitură de răbdare, Dumnezeu pune o picătură de mânie în vasul Său. Cu cât Dumnezeu întârzie mai mult să lovească un păcătos, cu atât mai mare va fi dobânda pe care o va plăti în iad.

### Veselia și muzica

„Care cântă la sunetul viorii și beau vin din cupe” (Amos 6:5,6). În loc de cântecul funebru, imnul. Mulți cântă pentru a îndepărta tristețea și își îneacă lacrimile în vin. Apele dulci ale plăcerii distrug apele amare ale întristării. Câți nu merg dansând spre iad, precum acei pești care înoată vesel în Marea Moartă! Să ne ferim de toate aceste piedici în calea lacrimilor sfinte. „Să ne fie harpa transformată în jale și orga noastră în glasul celor care plâng” (Iov 30:31).