CĂUTAREA MEA DUPĂ O SINGURĂ PASIUNE PENTRU CARE SĂ TRĂIESC

Tatăl meu a fost evanghelist. De fapt, încă este, chiar dacă acum nu mai călătoreşte. Când eram copil, erau rare ocaziile când mama mea, sora mea, şi eu îl însoţeam în deplasările lui şi îl ascultam predicând. Tremu­ram tot când predica tata. În ciuda umorului deschis caracteristic, întregul me­saj era izbitor de serios. În ochi avea o anumită lucire şi buzele i se strângeau când avalanşa de texte biblice ajungea la culme într-o aplicaţie.

“I‑am risipit, I‑am risipit”

Oh, cum s‑ar fi tânguit tatăl meu! În faţa copiilor, adolescenţilor, tinerilor necăsătoriţi sau proaspăt căsătoriţi, a celor de vârstă mijlocie şi a celor bătrâni—ar fi băgat forţat atenţionările şi vai‑urile lui Hristos în inima fiecăruia. Prezenta istorioare, ştia atâtea istorioare, pentru fiecare grup de vârstă—prezenta întâmplări de convertire glorioasă, dar şi întâmplări îngrozitoare de refuz al credinţei urmate de moartea tragică. Doar de puţine ori se întâmpla ca aceste istorii să nu stoarcă lacrimi.

Pentru mine, copil fiind, una din cele mai captivante istorii povestite de tatăl meu înfocat era cea a unui bătrân întors la Dumnezeu la o vârstă înaintată. Biserica se rugase timp de decenii pentru acest om. El însă fusese tare şi încăpăţânat. De data aceasta însă, nu ştiu cum, apăruse în adunare în timp ce tatăl meu predica. La sfârşitul serviciului, în timpul unei cântări, spre surpriza tuturor, a venit în faţă şi l‑a luat de mână pe tatăl meu. În timp ce adunarea era eliberată, au luat loc pe o bancă din faţă. Dumnezeu îi deschisese inima către Evanghelia lui Hristos, fusese eliberat de păcate şi primise viaţa veşnică. Ştia aceasta, dar totuşi nu se putea opri din plâns, şi spunea, în timp ce lacrimile curgeau pe faţa lui zbârcită—şi vai, ce impact au făcut aceste cuvinte asupra mea ascultându‑l pe tatăl meu povestindu‑ne înlăcrimat această întâm­plare reală—“Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!”

Această istorie m‑a afectat mai mult decât toate celelalte despre tineri care au pierit în accidente de circulaţie înainte de a‑şi preda vieţile Domnului—anume, istoria unui bătrân care plângea în hohote fiindcă şi‑a risipit viaţa. În acei ani ai începutului meu, Dumnezeu a trezit în mine o frică şi o dorinţă de a nu‑mi risipi viaţa. Gândul că aş putea ajunge la bătrâneţe să spun printre lacrimi: “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” îmi era de neconceput.

 “Ai doar o viaţă, ce curând va trece”

O altă forţă care mi‑a afectat viaţa tânără—o forţă nebăgată în seamă la început, dar, vai, tot mai puternică pe măsura scurgerii anilor—a fost mesajul din tabloul simplu care atârna deasupra chiuvetei în bucătăria noastră. Ne mutasem în casa aceea pe când aveam şase ani. Deci, presupun că am observat acele cuvinte aproape în fiecare zi timp de doisprezece ani, până când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani. Era o simplă bucată de sticlă vopsită cu negru pe spate, cu un şnur gri de jur împrejur, de care şi atârna pe perete. Pe faţă, scrise cu alb în stil englezesc vechi, erau cuvintele:

Ai doar o viaţă ce curând va trece;

Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.

La stânga, sub aceste cuvinte, era pictat un deal verde cu doi copaci şi o cărare maronie care se pierdea dicolo de vârful dealului. De câte ori, fiind copil, apoi adoles­cent cu coşuri pe faţă, cu dorinţe neîmplinite şi temeri, nu m‑am uitat poate la cărarea maronie (viaţa mea), întrebându‑mă ce poate fi după dealul acela. Mesajul era clar. Ai doar o singură trecere prin viaţă. Asta‑i tot. Doar o trecere. Şi măsura durabilă a acelei vieţi este Isus Hristos. Acum când scriu am cincizeci şi şapte de ani, iar acea inscripţie atârnă acum pe perete lângă uşa de intrare în casa noastră. O văd oridecâte ori plec de acasă.

Ce însemna să‑mi risipesc viaţa? Aceasta era o întrebare care mă ardea. Sau, mai pozitiv, ce însemna să trăiesc, ei bine—nu să‑mi risipesc viaţa, ci să‑mi…? Problema era: cum să finalizez întrebarea. Nu eram sigur nici cum să exprim în cuvinte întrebarea, cu atât mai puţin care ar putea fi răspunsul. Care era opusul risipirii vieţii? “Să am succes în carieră”? Sau “să fiu fericit la maxim”? Sau “să realizez ceva măreţ”? Sau “să găsesc cel mai adânc înţeles şi sens în viaţă”? Sau “să fiu de ajutor la cât mai mulţi cu putinţă”? Sau “să‑L slujesc pe Hristos cu toată puterea”? Sau “să‑L slăvesc pe Dumnezeu în tot ce fac”? Sau, există oare un punct, un scop, o focalizare, o esenţă în viaţă care ar împlini toate celelalte visuri?

“Anii pierduţi”

Uitasem deja importanţa pe care o avusese pentru mine această întrebare, până când am privit unele lucruri vechi din acei ani de început. Înainte de a părăsi locuinţa din Carolina de Sud în 1964, pentru a nu mai reveni să locuiesc acolo niciodată de atunci, Liceul Wade Hampton a publicat o revistă literară modestă cu poezii şi întâmplări. Către sfârşitul ei, lângă o poezie, stă scris numele Johnny Piper. Vă voi cruţa. Nu era o poezie valoroasă. Jane, editoarea, s‑a îndurat s-o includă acolo. Ce este însă semnificativ pentru mine este titlul şi primele patru versuri. Poezia se chema “Anii pierduţi.” Lângă ea era un desen cu un bătrân care se clătina într-un balansoar. Poezia începea:

Am căutat multă vreme înţelesul ascuns al pământului;

Ca tânăr, mult timp căutarea mea a fost zadarnică.

Acum, când mă apropii de declinul anilor de la urmă

Sunt nevoit să‑mi reîncep căutările.

Peste prăpastia celor patruzeci de ani care mă separă de acea poezie, încă pot auzi refrenul înfiorător, “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” Cumva el a trezit în mine pasiunea pentru a găsi pentru esenţa vieţii, lucrul care este cel mai important în viaţă. Întrebarea etică dacă ceva “este permis” a pălit în faţa întrebării, “este acesta lucrul cel mai important, lucrul esenţial?” Gândul de a‑mi clădi viaţa pe o moralitate minimală sau pe o semnificaţie minimală—o viaţă definită de întrebarea,”Ce‑mi este permis?”—mi‑a părut de‑a dreptul dezgustător. Eu nu doream o viaţă minimală. Nu voiam să trăiesc la periferia realităţii. Eu voiam să înţeleg lucrul cel mai important în viaţă, şi pe acesta să‑l urmăresc.

Aerul pe care‑l respiram era Existenţialismul

Pasiunea de a nu rata esenţa vieţii, de a nu o risipi, s‑a intensificat în colegiu—în tumultul ultimilor ani ’60. Existau multe motive pentru această atitudine, motive care trec dincolo de neliniştea interioară a unui tânăr în plină maturizare. “Esenţa” era sub asediu peste tot. Aerul pe care‑l respiram era existenţialismul. Şi funda­mentul existenţialismului era că “existenţa precede esenţa.” Cu alte cuvinte, întâi exişti, şi apoi, prin existenţă, îţi creezi propria esenţă. Îţi construieşti propria esenţă prin faptul că alegi liber să fii ceea ce doreşti să fii. În afară de tine nu există o altă esenţă pe care s‑o urmăreşti sau căreia să te conformezi. Indiferent că‑i spui acesteia “Dumnezeu” sau “Sens” sau “Scop” al vieţii—ea nu există până n-o creezi tu însuţi prin existenţa ta curajoasă. (Dacă‑ţi încrunţi sprâncenele şi zici, “Teoria asta sună ciudat de asemănător cu ceea ce numim noi azi postmodernism,” nu fii surprins. Nimic nou sub soare. Toate teoriile noi sunt de fapt vechi, dar ambalate la nesfârşit în forme noi.)

Îmi amintesc că stăteam într‑o sală întunecată de teatru urmărind un produs al existenţialismului, “teatrul absurdului.” Piesa era intitulată Waiting for Godot [Aşteptându‑l pe Godot] de Samuel Beckett. Vladimir şi Estragon se întâlnesc sub un copac şi stau de vorbă în aşteptarea lui Godot. Acesta nu vine niciodată. Către sfârşitul piesei un băiat le spune că Godot nu mai vine. Ei hotărăsc să plece, dar nu se mişcă. Nu se duc nicăieri. Cade cortina şi God[ot] nu mai vine (observaţi jocul de cuvinte din limba engleză—unde God înseamnă Dumnezeu—şi implicaţia pe care încearcă piesa s‑o transmită: oamenii Îl aşteaptă pe Dumnezeu, dar El nu mai vine niciodată—n. tr. )

Aceasta era viziunea lui Beckett despre oameni ca mine—care aşteaptă, caută, speră să găsească Esenţa lucrurilor, în loc să‑şi creeze propria lor esenţă prin existenţa lor liberă şi neîngrădită. Nicăieri—acolo ajungi, încerca el să spună, dacă urmăreşti un Punct sau Scop sau Ţintă sau Esenţă transcendentă.

“Omul lui Nicăieri”

Trupa The Beatles şi‑a lansat albumul Rubber Soul [Suflet de Cauciuc] în luna decembrie a anului 1965, exprimând în cântec, cu o putere irezistibilă pentru generaţia mea, existenţialismul în care credeau. Poate că acest lucru se vede cel mai clar în piesa “Omul lui Nicăieri” a lui John Lennon.

El este un om real, omul lui Nicăieri,

Din ţara lui Nicăieri

Făcând planuri spre Nicăieri

Pentru Nimeni.

Nu are un punct de vedere,

Nu ştie încotro se duce

Nu cumva seamănă cu tine şi cu mine?

Acelea erau, mai ales pentru studenţii din colegii, zile ameţitoare. Însă, din fericire, Dumnezeu n‑a rămas mut. Nu toţi s‑au lăsat ademeniţi de momeala absur­dului şi seducţia goliciunii eroice. Nu toţi sau prăbuşit în faţa afirmaţiilor lui Albert Camus şi Jean‑Paul Sartre. Chiar şi cei fără rădăcini în Adevăr ştau că trebuie să fie ceva mai mult—ceva dincolo de noi, cineva mai mare, mai puternic şi un scop al vieţii mai înalt decât ceea ce puteam vedea în oglindă.

Răspunsul, răspunsul plutea în aer

Bob Dylan venea cu cântece în care mesaje indirecte de speranţă explodau precis pe scenă, făcând aluzie la o Realitate care nu se va lăsa aşteptată la nesfârşit. Lucrurile nu vor rămâne la nesfârşit aşa. Mai curând sau mai târziu cel lent va fi rapid şi primul va ajunge ultimul. Şi asta nu pentru că noi suntem stăpânii existenţiali ai soartei noastre absurde. Ci lucrurile acestea ni se vor întâmpla, că vrem sau nu. Cel puţin aşa am simţit în cântecul, “The Times They Are A‑Changing’” [Vremurile sunt în schimbare].

S‑a tras o linie,

S‑a rostit o sentinţă,

Cel care este lent acum

Va fi cel mai rapid la urmă.

Şi aşa cum actualul prezent

Va fi mai târziu trecut,

Orginea se schimbă repede.

Cel care este acum primul

Va fi mai târziu cel din urmă,

Fiindcă vremurile sunt în schimbare.

Cred că îi scotea din sărite pe existenţialişti să‑l audă pe Dylan cum le risipeşte, poate chiar fără să ştie, relativismul generalizat cu repetarea lui îndrăzneaţă, “Răspunsul... Răspunsul” din hit‑ul bombă, “Blowin’ in the Wind” [Pluteşte în vânt].

De câte ori trebuie cineva să privească în sus

Pentru a vedea cerul?

Da, şi câte urechi trebuie să aibă cineva

Pentru a auzi pe oameni cum plâng?

Da, şi câţi trebuie să moară

Până când el va şti că prea mulţi au murit?

Răspunsul, prietene, pluteşte în vânt,

Răspunsul pluteşte în vânt.

De câte ori poate privi cineva în sus fără să vadă cerul? Există deci un cer deasupra. Poţi privi de zece mii de ori în sus şi să spui că nu‑l vezi. Însă acest lucru nu are absolut nici un efect asupra existenţei lui obiective. El este acolo, deasupra. Şi într‑o zi tu îl vei vedea. De câte ori trebuie să priveşti în sus pentru a‑l vedea? Există un răspuns. Acest Răspuns unic, acest Răspuns nu trebuie tu să‑l inventezi sau să‑l creezi. Nu este responsabilitatea ta. El este exterior ţie. Este real şi obiectiv şi sigur. Într‑o zi tu îl vei auzi. Nu‑l creezi tu. Nu‑l defineşti tu. El îţi vine din afară, şi mai devreme sau mai târziu te vei conforma lui—sau te vei pleca în faţa lui.

Aşa ceva înţelegeam eu din cântecul lui Dylan, şi totul în mine reverbera şi răspundea, Da, aşa e! Există un Răspuns cu R mare. Ratarea acestui răspuns însemna o viaţă risipită. Găsirea lui însemna să am un Răspuns unificator la toate întrebările mele.

Cărăruia maronie care suia dealul din tabloul aşezat în bucătăria noastră, îşi urma drumul sinuos—în tot cursul anilor şaizeci—printre capcanele atrăgătoare ale absurdităţilor intelectuale. Oh, cât de curajoşi părea că sunt cei din generaţia mea când părăseau cărările vechi şi¼ călcau în capcanele laterale! Unii chiar făceau paradă cu atitudinea lor şi se lăudau, “Eu am ales calea către libertate. Mi‑am creat propria existenţă. M‑am scuturat de vechile reguli. Priviţi ce diferenţă: priviţi¼ cum îmi atârnă piciorul secţionat!”

Tipul cu plete şi pantaloni scurţi

Însă Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a continuat să pună de‑a lungul cărării vieţii mele atenţionări foarte serioase. În iarna lui 1965 Francis Schaeffer a ţinut o serie de prelegeri la Colegiul Wheaton, prelegeri care mai târziu au fost adunate şi publicate în lucrarea, The God Who Is There [Dumnezeul care există]. [i] Titlul arată simplitatea şocantă a tezei. Dumnezeu există. Nu aici, definit şi modelat de propriile mele dorinţe. Dumnezeu este acolo. Un fapt obiectiv. O Realitate Absolută (şi Schaeffer avea un anumit mod de a pronunţa cuvântul Realitate). Tot ce nouă ni se pare a fi realitate depinde în fapt de Dumnezeu. Există creaţie şi Creator, nimic mai mult. Iar creaţia îşi primeşte întregul ei sens şi scop de la Dumnezeu.

Iată deci, pe calea vieţii, un indicator obligatoriu: “Rămâi pe calea adevărului obiectiv. În acest fel nu‑ţi vei risipi viaţa. Rămâi pe calea pe care a mers şi înfocatul evanghelist care a fost tatăl tău. Nu uita tabloul de pe peretele bucătăriei.” Aveam o confirmare intelectuală solidă că pe păşunile existenţialismului îţi poţi risipi viaţa. “Rămâi pe terenul ferm. Există un Adevăr. Există un Ţel şi un Scop şi o Esenţă a tuturor lucrurilor. Continuă să cauţi. Le vei găsi.”

Cred că n‑are rost să ne plângem că ne petrecem anii de colegiu studiind lucru­rile evidente—că există un Adevăr, că există o existenţă şi o valoare obiectivă. E ca şi cum un peşte s‑ar duce la şcoală să înveţe că există apă, sau ca o pasăre care învaţă că există aer, sau un vierme care învaţă că există gunoi. Însă se pare că, în ultimii vreo două sute de ani, acesta este punctul cel mai important al unei bune educaţii. Şi opusul lui este esenţa unei educaţii greşite. Deci nu mă plâng de anii petrecuţi cu învăţarea lucrurilor evidente.

Omul care m‑a învăţat să văd

Cu adevărat, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru profesorii şi scriitorii care şi‑au dedicat energii creative extraordinare pentru a ne face să credem în existenţa copacilor şi a apei şi a dragostei şi a lui Dumnezeu. C. S. Louis, care a murit în aceeaşi zi cu John F. Kennedy în 1963, şi care a predat la Oxford, a apărut deasupra orizontului micii mele cărărui maronii în 1964 cu aşa o strălucire mare încât este posibil să exagerez impactul pe care l‑a avut asupra vieţii mele.

Cineva mi l‑a prezentat pe Lewis pe când eram boboc, prin intermediul cărţii Mere Christianity [Creştinismul redus la esenţe]. [ii] Pentru următorii cinci sau şase ani, aproape întotdeauna aveam la îndemână una sau alta din cărţile lui Lewis. Consider că fără influenţa lui nu mi‑aş fi trăit viaţa cu aceeaşi bucurie sau eficacitate. Am motive să cred acest lucru.

El m‑a făcut să fiu precaut la snobismul cronologic. Cu alte cuvinte, mi‑a arătat că a fi nou nu este o virtute şi a fi învechit nu este un viciu. Adevărul şi frumuseţea şi bunătatea nu sunt determinate de perioada în care se manifestă. Nimic nu este inferior prin faptul că este vechi, şi nimic nu este valoros prin faptul că este modern. Această atitudine m‑a ferit de tirania noului şi m‑a făcut deschis la înţelepciunea vremurilor de odinioară. Încă şi în ziua de azi, marea parte a hranei mele pentru suflet mi‑o iau din lucrurile peste care au trecut secolele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru demon­straţia convingătoare a lui Lewis referitoare la lucrurile evidente.

El mi‑a demonstrat şi m‑a convins că logica riguroasă, precisă şi pătrunzătoare nu este opusă sentimentelor adânci şi stimulatoare, sau imaginaţiei active, străluci­toare—chiar jucăuşe. El a fost un “raţionalist romantic.” A combinat lucruri pe care aproape toţi cei de azi le consideră că se exclud reciproc: raţionalismul şi poezia, logica rece şi sentimentele calde, proza disciplinată şi imaginaţia liberă. Spărgând stereotipurile vechi, el m‑a făcut liber să gândesc adânc şi să scriu poezie, să argumentez în favoarea învierii şi să scriu imnuri lui Hristos, să zdrobesc părerea cuiva şi să îmbrăţişez un prieten, să pretind să mi se dea o definiţie şi să folosesc o metaforă.

Lewis mi‑a dat un sentiment intens despre “realitatea” lucrurilor. Nici nu pot exprima cât de mult înseamnă asta. Să te trezeşti dimineaţa şi să conştientizezi cât de tare e salteaua, să‑ţi dai seama de căldura razelor soarelui, de sunetul trecerii secun­delor la ceas, de substanţa din care sunt făcute lucrurile (“calitatea esenţială” aşa cum o numeşte el[iii]). El m‑a ajutat să devin viu faţă de viaţă. M‑a ajutat să văd lucrurile care sunt în lume—lucruri pentru care, dacă nu le‑am avea, am fi în stare să plătim miloane şi milioane, dar pe care, avându‑le, le ignorăm. El m‑a făcut mai viu faţă de frumuseţe. M‑a făcut atent că există minuni cotidiene care m‑ar face să mă închin, dacă mi‑aş deschide ochii. El mi‑a scuturat sufletul aţipit şi mi‑a aruncat în faţă apa îngheţată a realităţii, astfel încât viaţa şi Dumnezeu şi raiul şi iadul m‑au izbit cu glorie sau oroare.

El a dat de gol opoziţia intelectuală sofisticată faţă de existenţa obiectivă şi valoarea obiectivă, arătându‑le ce erau de fapt: o nebunie totală. Conducătorul filozofiei generaţiei mele era gol, n‑avea nici o haină pe el, şi scriitorul cărţilor copii­lor de la Oxford a avut curajul să spună acest lucru.

Nu poţi merge la nesfârşit cu “transparenţa.” Rostul de a vedea printr‑un lucru este să vezi ceva prin el. Este bine că geamul este transpa­rent, fiindcă strada sau grădina de dincolo sunt opace. Cum ar fi să vezi şi mai departe prin grădina respectivă? Nu este de folos să “vezi dincolo” de cele dintâi principii. Dacă ai vedea prin toate lucrurile, atunci ar însemna că toate sunt transparente. Însă o lume complet tranparentă este o lume invizibilă. A “vedea prin” toate lucrurile este egal cu a nu vedea nimic. [iv]

Oh, câte s‑ar mai putea spune despre modul în care a văzut C. S. Lewis lumea şi despre modul în care s-a exprimat. El îşi are cusururile proprii, unele din ele serioase. Însă eu nu voi înceta să‑i mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest om remarcabil pe care l‑am întâlnit în calea mea exact la momentul cel mai potrivit.

O logodnică este o realitate negrăit de obiectivă

A fost încă o altă forţă care mi‑a cimentat încrederea neşovăielnică în existenţa neabătută a realităţilor obiective. Numele ei a fost Noël Henry. M‑am îndrăgostit de ea în vara lui 1966. Mult prea devreme, probabil. Dar până la urmă totul a ieşit bine: încă o mai iubesc. Nu există nici un lucru mai bun, care să aducă din nou la luciditate o imaginaţie filozofică rătăcitoare, decât gândul de a avea o soţie şi copii pe care să‑i îngrijeşti.

Ne‑am căsătorit în luna decembrie 1968. Căsătoria ajută modului în care cineva priveşte relaţia cu oamenii reali. Din acel moment, orice gând a fost privit prin prisma relaţiei. N‑am mai avut doar idei goale, ci idei care o aveau pe soţia mea în ele, iar mai apoi, şi pe cei cinci copii ai noştri. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru pilda lui Hristos şi a Bisericii, pildă pe care am fost nevoit să o trăiesc în ultimii patruzeci şi cinci de ani. Sunt lecţii în viaţă—în viaţa nerisipită—pe care n‑aş fi avut ocazia să le învăţ fără această relaţie (la fel cum există probabil şi lecţii în trăirea viaţa întreagă în singurătate, pe care cineva nu le‑ar putea învăţa în alt fel).

Te binecuvântez, mononucleoză, pentru viaţa mea

În toamna lui 1966, Dumnezeu mi‑a îngustat şi mai mult cărarea vieţii. Când s‑a întâmplat această schimbare decisivă, Noël s‑a întrebat ce e cu mine. Începuse primul semestru, în toamnă, şi eu nu apăream nici la ore, nici la capelă. În cele din urmă m‑a găsit, stând de trei săptămâni la orizontală în centrul de sănătate, cu mononucleoză. Planul pentru viaţă, de care eram aşa de mândru cu patru luni mai înainte, se destrăma în mâinile mele cuprinse de febră.

În luna mai aveam siguranţa plină de bucurie că viaţa mea va fi împlinită urmând cariera medicală. Iubeam biologia; îmi plăcea idea de a vindeca pe oameni. Îmi plăcea să ştiu, în sfârşit, care este rostul meu în colegiu. Astfel încât am decis rapid în cursul verii să urmez cursuri de chimie generală, pentru a recupera materia şi în toamnă să pot urma cursurile de chimie organică.

Acum, cu mononucleză, am pierdut trei săptămâni din chimia organică. Am pierdut ce recuperasem. Dar mai important a fost că păstorul Harold John Ockenga, de la Biserica Park Street din Boston, predica la capelă în fiecare dimineaţă în timpul unei săptămâni de învăţătură spirituală. Eu ascultam mesajele pe postul de radio al colegiului. Niciodată n‑am auzit o asemenea prezentare expoziţională a Scripturii. Dintr‑o dată toată obiectivitatea glorioasă a Realităţii s‑a centrat în mine pe Cuvântul lui Dumnezeu. Zăceam acolo ca trezit dintr‑un vis, şi ştiam, acum după ce mă trezi­sem, ce trebuia să fac.

Noël a venit să mă viziteze, şi i‑am spus, “Ce ai zice dacă în loc de o carieră în medicină m‑aş înscrie la un seminar teologic?” Ca de fiecare dată în decursul anilor când am întrebat‑o aşa ceva, mi‑a răspuns, “Dacă asta doreşte Dumnezeu, asta vei face.” Începând din acel moment până acum nu m‑am îndoit niciodată că chemarea mea în viaţă este să fiu slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu.