A TE LĂUDA DOAR CU CRUCEA, CENTRUL STRĂLUCITOR AL GLORIEI LUI DUMNEZEU

Opusul risipirii vieţii tale este trăirea cu o singură pasiune, pasiunea de a‑L înălţa pe Dumnezeu şi de a‑ţi împlini sufletul prin acest lucru. Viaţa bine trăită va fi într‑adevăr aşa: Îl va glorifica pe Dumnezeu şi te va împlini pe tine, fiindcă astfel ne‑a creat Dumnezeu (Iasia 43:17; Psalm 90:14). Cu asta ne‑am ocupat în Capitolul 2. Şi cuvântul “pasiune” este cuvântul potrivit (sau, poate preferaţi, zel, fervoare, ardoare, convingerea din inimă) fiindcă Dumnezeu ne porunceşte să‑L iubim cu toată inima (Matei 22:37), şi Domnul Isus ne aminteşte că‑i va vărsa, îi va scuipa din gura Sa pe cei căldicei (Apocalipsa 3:16). Opusul irosirii vieţii este să ţi‑o trăieşti cu o pasiune unică şi care să‑ţi satisfacă sufletul, pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Cât de serios este cuvântul “unică”? Poate viaţa avea o astfel de “unicitate” în scop? Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?

Această întrebare ne aduce exact în acelaşi loc în care am sfârşit Capitolul 2, adică la moartea lui Isus pe cruce. Am încheiat cu asta, fiindcă trăirea spre slava lui Dumnezeu trebuie să însemne trăire pentru gloria Hristosului crucificat. Hristos este chipul, imaginea lui Dumnezeu. El este suma gloriei lui Dumnezeu în formă umană. Şi frumuseţea Sa străluceşte mai mult ca oricând acum, în acest moment al întu­nericului.

Forţat de Biblie să ştiu un singur lucru

În acelaşi loc sângeros ajungem şi prin întrebarea referitoare la pasiunea unică. Biblia ne împinge în aceeaşi direcţie. De exemplu, apostolul Pavel ne spune că viaţa şi lucrarea lui au ca punct comun acelaşi ţel: “Căci n‑am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Este uimitor acest lucru, dacă ne gândim la varietatea de lucruri despre care discută Pavel. Trebuie să e­xiste un sens în care “Isus Hristos şi El răstignit” este baza şi suma a tot ce spune el. Ne împinge să ne vedem vieţile printr‑o prismă unică, şi să înţelegem că aceasta trebuie să fie crucea lui Hristos.

Nu trebuie să cunoşti o sumedenie de lucruri pentru ca viaţa ta să exercite o influenţă durabilă în lume. Trebuie însă să cunoşti puţinele lucruri mari care sunt cu adevărat importante, poate doar un singur astfel de lucru, şi apoi să fii gata să trăieşti pentru el şi să mori pentru el. Oamenii care influenţează durabil lumea nu sunt acei care stăpânesc multe domenii, ci acei care sunt ei stăpâniţi de o singură cauză mărea­ţă. Dacă vrei ca viaţa ta să conteze, dacă vrei ca vălurelele produse de pietricele pe care le arunci tu să devină valuri care să ajungă la marginile lumii şi să treacă dincolo, în eternitate, nu trebuie să ai coeficientul cel mai înalt de inteligenţă. Nu trebuie să arăţi deosebit de bine sau să fii bogat sau să provii dintr‑o familie cu vază sau să fi urmat o şcoală renumită. În schimb, trebuie să cunoşti câteva lucruri mari, măreţe, ne­schim­babile, evidente, simple, glorioase—sau un singur lucru care să le includă pe toate—şi să fii în clocot pentru ele.

O tragedie de construcţie

Poate nu eşti sigur că doreşti ca viaţa ta să aibă o influenţă în jurul tău. Poate nu‑ţi pasă prea mult dacă exerciţi o influenţă durabilă pentru o cauză măreaţă. Vrei doar ca oamenii să te placă. Dacă ei se vor bucura să stea împrejurul tău, tu eşti satis­făcut. Sau dacă ai o slujbă bună şi o soţie sau un soţ bun, câţiva copii drăguţi, o maşină frumoasă şi sfârşituri de săptămână agreabile, şi câtiva prieteni buni, o pensie din care să te distrezi, şi o moarte rapidă şi uşoară, şi fără iad—dacă ai avea toate acestea (chiar fără Dumnezeu)—ai fi satisfăcut. Asta este o tragedie în felul în care eşti făcut. O viaţă risipită.

Aceste vieţi şi morţi n‑au fost tragedii

În aprilie 2000, Ruby Eliason şi Laura Edwards au fost ucise în Camerun, în Vestul Africii. Ruby avea peste optzeci de ani. Necăsătorită în toată viaţa ei, ea şi‑a dăruit viaţa unui singur scop măreţ: să‑L facă cunoscut pe Isus Hristos celor izolaţi, săraci sau bolnavi. Laura era văduvă, doctoriţă, aproape şi ea de optzeci de ani, servind alături de Ruby în Camerun. Frânele n‑au prins, maşina s‑a rostogolit peste stânci, şi amândouă au pierit pe loc. Am întrebat adunarea noastră: A fost asta o tragedie? Două vieţi mânate de o singură pasiune, anume, să slujească fără trâmbiţe şi surle celor ce pier de foame, pentru gloria lui Isus Hristos—la douăzeci de ani după ce colegele lor s‑au pensionat pentru a‑şi risipi restul vieţii pe fleacuri. Nu, aceasta nu este o tragedie. Este o slavă. Aceste vieţi n‑au fost risipite. Aceste vieţi n‑au fost pier­dute. “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).

O tragedie americană: cum să nu‑ţi termini singura ta viaţă

Vă voi spune ce este o tragedie. Vă voi arăta cum să vă risipiţi viaţa. Să ne gândim la o istorie relatată în numărul din februarie 1988 a revistei Reader’s Digest, despre o pereche “care s‑au pensionat anticipat în Nord‑Est în urmă cu vreo cinci ani, pe când el avea 59 iar ea 51. Acum trăiesc în Punta Gorda, Florida, unde călătoresc pe mare cu traulerul proprietate proprie, joacă softball şi adună scoici.” La început, când am citit asta, am crezut că‑i o glumă, o parodie a visului american. Dar nu era. În mod tragic, visul a fost acesta: Să ajungi la sfârşitul vieţii tale—al vieţii tale unice, viaţa preţioasă, viaţa dăruită ţie de Dumnezeu—şi ultima ta activitate măreaţă, înainte de a da socoteala în faţa Creatorului, să fie asta: să joci softball şi să culegi scoici. Imainaţi‑vă că‑i zăriţi pe cei doi în faţa lui Hristos în marea zi a judecăţii: “Priveşte, Doamne, scoicile mele!” Asta este o tragedie. Şi oamenii de azi cheltuie miliarde de dolari pentru a te convinge să îmbrăţişezi acest stil de viaţă, acest vis tragic. Deasupra tuturor reclamelor lor, eu îmi afişez protestul: Nu cumpăra ce‑ţi vând ei. Nu‑ţi risipi viaţa.

Să zicem că sunt tatăl tău

Acum, când scriu, eu am cincizeci şi şapte de ani. Pe măsura trecerii timpului, intru în legătură cu tot mai mulţi oameni care sunt destui de tineri pentru a‑mi fi fii şi fiice. Poate şi tu eşti în această categorie. Eu am patru fii şi o fiică. Puţine lucruri, dacă şi există astfel de lucruri, mă preocupă în viaţă mai mult decât dorinţa ca fiii şi fiica mea să nu‑şi risipească vieţile printr‑un succes¼ fatal.

Această dorinţă o transfer foarte uşor şi asupra ta, mai ales dacă eşti de douăzeci sau treizeci de ani. Te privesc ca şi când ai fi şi tu fiul sau fiica mea, şi în aceste pa­gini stăruiesc de tine ca un tată—poate că tu ai un tată care te iubeşte mult, sau n‑ai avut niciodată un tată. Poate ai un tată care n‑a avut pentru viaţa ta o viziune, aşa cum o am eu—şi aşa cum o are Dumnezeu pentru tine. Sau poate că ai un tată care are o viziune pentru tine, dar nu are posibilităţile financiare sau nu are statutul necesar pentru a te lansa spre viziunea aceasta. Prin aceste pagini privesc la voi, cititorii, ca la nişte fii şi fiice, şi stăruiesc, mă rog de voi: Doriţi‑vă pentru viaţa voastră un scop înalt, căutaţi să năzuiţi spre ceva măreţ! Doriţi‑vă cu înfocare să aveţi o semnificaţie eternă. Căutaţi asta! Nu treceţi prin viaţă fără să aveţi o pasiune.

Îmi place viziunea lui Louie Giglio

Unul din lucrurile care m‑au inspirat în pregătirea acestei cărţi a fost participarea la conferinţele studenţilor şi tinerilor numite Passion ’97, Passion ’98, Passion ’99, OneDay (2002) şi OneDay (2003). În ascultare de Hristos, motorul şi scânteia acestor întâlniri de închinare şi mobilizare pentru misiune a fost Louie Giglio. El cheamă pe tineri să adopte “Declaraţia 268.” Numărul vine de la Isaia 26:8—“De aceea Te aşteptăm, Doamne, şi pe calea judecăţilor Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău, în traducerea NIV].” Primul paragraf al “Declaraţiei” spune, “Fiindcă am fost creat de către Dumnezeu şi pentru gloria Lui, Îl voi înălţa şi voi răspunde marei Sale iubiri. Dorinţa mea este să fac din a cunoaşte şi a mă bucura de Dumnezeu ţelul şi pasiunea vieţii mele.”[i]

Această viziune pentru viaţă îi atrage pe studenţi şi tineri mai mult decât lipsa de semnificaţie a unui simplu succes, sau decât orgiile vacanţei de primăvară. Aici nu este vorba numai de trup, ci şi de suflet. Şi nu doar de suflet, ci un suflet plin de pasiune şi dorinţă. Şi nu doar dorinţa de a fi admirat sau de a juca softball şi a colecţiona scoici. Ci dorinţa pentru ceva infinit mai înalt şi frumos şi valoros şi satisfăcător—numele şi gloria lui Dumnezeu—“Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău].”

Aceasta se potriveşte cu tot ce am scris în ultimul capitol şi se aplică generaţiei care se ridică acum. Pentru asta trăiesc eu, asta doresc eu să văd. Aceasta este de fapt declaraţia de misiune a vieţii mele şi a bisericii pe care o slujesc: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Nu e necesar s‑o spui ca mine sau ca Louie Giglio. Dar în tot ce faci, să ai pasiunea centrată în Dumnezeu, pasiunea care‑L înalţă pe Hristos, pasiunea saturată de Biblie a vieţii tale, şi să găseşti modalităţi de a o exprima şi a trăi pentru ea şi a muri pentru ea. Aşa vei lăsa un urma ta ceva durabil. Nu‑ţi vei risipi viaţa.

Omul a cărui pasiune unică l-a făcut să socotească toate celelalte drept gunoaie

Vei fi ca apostolul Pavel, după cum am văzut mai înainte, când a spus că dorea să nu ştie altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Nimeni n‑a avut vreodată o pasiune mai puternică şi unică, decât Pavel. El şi-a putut exprima pasiunea în diverse feluri. A putut să zică: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Un lucru era de valoare pentru el: “Nu‑mi voi risipi viaţa! Vreau să‑mi termin alergarea, şi s‑o termin bine. Voi arăta Evanghelia harului lui Dumnezeu în tot ce fac. Voi alerga până la sfârşit alergarea cea bună.”

Sau ar fi putut spune, “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8). Un lucru este important: Să‑L cunosc pe Hristos şi să‑L câştig pe Hristos. Orice altceva este, în comparaţie cu acestea, un gunoi.

Care este pasiunea vieţii tale care face toate celelalte să pară, prin comparaţie, gunoaie? O, dacă Dumnezeu m‑ar ajuta să trezesc în unii din voi o pasiune unică pentru o realitate măreaţă, care să vă dezlănţuie şi să vă elibereze de lucrurile mărun­te, şi să vă trimită, spre slava lui Hristos, în toate domeniile vieţii seculare şi la toate popoarele de pe pământ.

Hristos cel răstignit, centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu

Rugându‑mă să se întâmple aşa, reiau subiectuil acolo unde l‑am lăsat la sfârşi­tul capitolului anterior. Acolo am scris, “Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere.” Ce ni s‑a părut odată o nebunie—un Dumnezeu răstignit—trebuie să devină înţelepciunea noas­tră şi puterea noastră şi singurul nostru motiv de laudă în această lume.

Am argumentat în Capitolul 2 că Dumnezeu ne‑a creat să trăim pentru slava Lui, şi că Dumnezeu este proslăvit cel mai mult în noi atunci când noi suntem cel mai deplin satisfăcuţi în El. Noi scoatem cel mai mult în evidenţă valoarea lui Dumnezeu atunci când EL devine singurul nostru subiect de laudă. Şi am încheiat capitolul afirmând că păcătoşii pot vedea şi se pot bucura de gloria lui Dumnezeu doar prin gloria lui Isus Hristos. Orice altă încercare de apropiere de Dumnezeu este sau iluzie sau văpaie, ardere. Dacă dorim să‑L onorăm pe Dumnezeu, trebuie să‑L onorăm pe Hristos. Jertfa Sa, vărsarea sângelui său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumne­zeu. Dacă vrem să ne lăudăm cu Dumnezeu, trebuie să ne lăudăm cu ce a lucrat El şi cu ce este El în Hristos.

Chemarea şocantă de a ne lăuda cu un ştreang

În sensul acesta, puţine versete din Biblie sunt mai radicale, mai răsunătoare şi care‑L înalţă mai mult pe Hristos, ca versetul din Galateni 6:14: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Sau, dacă ar fi să ne exprimăm la modul pozitiv: Mă laud doar cu crucea lui Isus Hristos. Aceasta este singura idee. Singurul scop în viaţă. O singură pasiune. Lăudaţi‑vă doar cu cru­cea. Cuvântul “laudă” poate fi tradus cu “exultarenota în” sau cu “bucurie în.” Exultaţi deci numai în crucea lui Hristos. Bucuraţi‑vă numai în crucea lui Hristos. Pavel spune, Aceasta să fie singura voastră pasiune, singura laudă şi bucurie şi exultare. Dacă mă înţelegeţi—şi sper că mă veţi înţelege înainte de a încheia—veţi şti de ce nu se contrazice ci mai degrabă confirmă tot ce am scris în Capitolul 2 când mă rog pentru voi, cititorii mei, Fie ca lucrul pe care‑l preţuiţi cel mai mult, lucrul de care vă bucuraţi şi de care exultaţi, să fie crucea lui Isus Hristos.

Faptul că Pavel ne spune să ne bucurăm în crucea lui Hristos este şocant din două motive.

Unul pentru că este ca şi cum ai zice: Lăudaţi‑vă doar cu scaunul electric. Lăudaţi‑vă doar cu camerele de gazare. Bucuraţi‑vă doar de injecţia care vă ucide. Singura voastră laudă şi bucurie şi exultare să fie ştreangul de spânzurat. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Nici o metodă de execuţie născocită de om n‑a fost mai crudă şi agonizantă decât aceea de a fi ţintuit pe o cruce şi a atârna ca o bucată de carne până la momentul morţii. Era oribil. N‑ai fi în stare nici s‑o priveşti fără să ţipi şi să‑ţi smulgi părul şi să‑ţi rupi hainele. Probabil că ţi s‑ar întoarce şi stomacul. Aceasta, spune Pavel, să fie pasiunea vieţii voastre. Acesta este primul motiv pentru care cuvintele lui sunt şocante.

Al doilea motiv este că el spune aceasta să fie singura laudă a vieţii noastre. Singura bucurie. Singura exultare. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Ce vrea oare să spună? Vorbeşte serios? Nici un alt motiv de laudă? Nici o altă exultare? Nici o altă bucurie decât crucea lui Isus?

Cum stăm atunci cu locurile în care însuşi Pavel foloseşte acelaşi cuvânt când vorbeşte despre lauda sau exultarea în alte lucruri? De exemplu, Roamni 5:2: “Ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Romani 5:3‑4: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” 2 Corinteni 12:9: “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” 1 Tesaloniceni 2:19: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?”

“Lăudaţi‑vă doar în asta” înseamnă “Toată lauda să fie în asta”

Deci, dacă Pavel se poate lăuda şi exulta şi bucura în toate aceste lucruri, ce vrea să spună el—că nu se va lăuda “decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”? Vorbeşte cu două înţelesuri? Te bucuri doar de un lucru, dar spui că te bucuri de altele? Nu. Există un motiv foarte profund în a spune că toată exultarea, toate bucuria, toată lauda în orice trebuie să fie o bucurie în crucea lui Isus Hristos.

Pavel spune ceva care schimbă orice aspect al vieţii tale. El vrea să spună că, pentru creştin, toate motivele de laudă trebuie să includă şi lauda în cruce. Toată exultarea în orice lucru frumos trebuie să fie o exultare în cruce. Dacă exulţi din prici­na nădejdii slavei, trebuie să exulţi în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în necaz fiindcă necazul aduce nădejdea, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în slăbiciunile tale, sau în poporul lui Dumnezeu, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos.

Hristos a cumpărat orice lucru bun şi orice lucru rău care se schimbă în bine

De ce stau lucrurile aşa? Din pricină că pentru păcătoşii răscumpăraţi, orice lucru bun—şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine—a fost obţinut pentru noi prin crucea lui Hristos. Dacă n‑ar fi moartea lui Hristos, păcătoşii n‑ar avea parte decât de judecată. Dacă n‑ar fi crucea lui Hristos, ar fi doar condamnare. Fiindcă toate lucrurile de care te bucuri în Hristos—ca creştin, ca persoană care crede în Hristos—se datorează morţii lui Hristos. Şi toată bucuria ta în toate lucrurile ar trebui să fie deci o bucurie în crucea prin care ţi‑au fost cumpărate toate binecuvântările, cu preţul morţii Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.

Unul din motivele pentru care nu suntem atât de centraţi în Hristos şi atât de saturaţi, de plini de cruce, cum s‑ar cuveni, este că nu am realizat încă faptul că toate lucrurile—orice lucru bun, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă spre binele copiilor Săi răscumpăraţi—au fost cumpărate prin moartea lui Hristos în locul nostru. Noi pur şi simplu luăm de gata viaţa şi suflarea şi sănătatea şi prieteniile şi totul. Noi credem că sunt de drept ale noastre. Dar adevărul este că nu sunt de drept ale noastre. De două ori nu le merităm.

1) Noi suntem creaturi, şi Creatorul nostru nu este dator şi nu este obligat să ne dea ceva—nici viaţa nici sănătatea nici altceva. El dă, El ia, şi nu ne face nici o nedreptate (Iov 1:21).

2) Şi pe lângă faptul că suntem creaturi fără pretenţii în faţa Creatorului nostru, suntem şi păcătoşi. Am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). L‑am nesocotit, I‑am fost neascultători şi nu L‑am iubit şi nu ne‑am încrezut în El. Tot ce merităm de la El este judecata (Romani 3:19). De aceea, orice răsuflare pe care o tragem, orice bătaie a inimii, orice zi în care răsare soarele, orice moment în care vedem cu ochii sau auzim cu urechile sau vorbim cu gura sau umblăm pe picioare, sunt, deocamdată, daruri gratuite şi nemeritate făcute unor păcătoşi care ar merita doar judecata.

Îndurare acceptată sau mânie adunată?

Spun “deocamdată” fiindcă dacă refuzi să‑L recunoşti pe Dumnezeu în darurile Sale, ele se vor schimba din daruri în dovezi de nerecunoştinţă în faţa Judecăţii Supreme. Biblia vorbeşte despre acestea mai întâi ca “bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări” care ne îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4). Dar când abuzăm de ele şi nu preţuim harul lui Dumnezeu în ele, “¼cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2:5).

Pentru acei, însă, care văd mâna îndurătoare a lui Dumnezeu în orice gură de aer pe care o respiră, şi care dau creditul datorat cui merită, Isus Hristos va fi privit şi savurat ca Acel ce a cumpărat fiecare gură nemeritată de aer. Fiecare bătaie de inimă va fi primită ca pe un dar din mâna Sa.

Să nu meriţi nimic, dar să moşteneşti totul—De ce?

Cum le‑a cumpărat El? Răspuns: prin sângele Său. Dacă eu nu merit nimic altceva decât condamnare din pricina păcatului meu, în schimb primesc viaţă şi suflare pe pământul acesta, şi bucurie veşnică în veacul viitor, fiindcă Hristos a murit pentru mine, atunci înseamnă că tot ce e bun—şi tot ce e rău, dar Dumnezeu îl schimbă spre bine—este cu siguranţă o răsplată a suferinţei Sale (şi nu meritul meu). Aceasta include toate cele enumerate la începutul acestui capitol. Am întrebat atunci: “Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?” Acum vedem că orice experienţă din viaţă are ca scop înălţarea crucii lui Hristos. Sau, altfel spus, orice lucru bun în viaţă (sau un lucru rău schimbat de Dumnezeu în bine) are ca scop înălţarea lui Hristos şi a Lui răstignit.

Dar mi‑a cumpărat Hristos şi vechea mea maşină Dodge?

De exemplu, ne‑am distrus în urmă cu câţiva ani vechiul nostru Dodge Spirit, dar nimeni n‑a fost rănit. Şi eu mă bucur de această protecţie care ne‑a fost acordată. Mă veselesc în ea. Dar cum de n‑a fost nimeni rănit? Asta a fost pentru mine şi familia mea un dar pe care nici unul din noi nu l‑am meritat. Şi poate nu va fi tot timpul aşa, însă de data aceasta a fost aşa, şi n‑am meritat acest lucru. Noi suntem păcătoşi şi suntem prin fire copii ai mâniei, despărţiţi de Hristos. Deci, cum de am ajuns să avem un astfel de dar, spre binele nostru? Răspuns: Hristos a murit pentru păcatele noastre pe cruce şi ne‑a izbăvit de mânia lui Dumnezeu şi ne‑a asigurat, chiar dacă noi nu meritam, harul atotputernic al lui Dumnezeu, care lucrează totul spre binele nostru. Deci, când mă bucur de siguranţa noastră, mă bucur de crucea lui Hristos.

Apoi asigurările ne‑au plătit maşina, iar soţia mea Noël a luat banii, s‑a dus în Iowa şi a cumpărat un Chevy Lumina mai nouă cu un an decât cealaltă şi a condus‑o prin zăpadă până acasă. Eu exult în harul minunat al atâtor binecuvântări. Pur şi simplu mă bucur. Îţi distrugi maşina. Ieşi nevătămat dintre fiarele controsionate. Asigurarea îţi plăteşte banii. Îţi cumperi altă maşină. Şi te duci mai departe de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat! Şi plin de mulţumire îmi plec capul şi mă bucur în îndurările nespuse văzute chiar în aceste lucruri materiale. De unde vin toate aceste îndurări? Dacă eşti un păcătos mântuit, un credincios în Domnul Isus, acestea îţi vin din cruce. Dacă n‑ar fi crucea, tot ce ar exista ar fi judecata—pentru o perioadă ai beneficia de răbdare şi îndurare, iar apoi, dacă dai cu piciorul în ele, toată îndurarea îţi va sluji doar pentru a intensifica judecata. De aceea, orice lucru bun în viaţă, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine, sunt toate daruri cumpărate cu sânge. Şi orice laudă—orice exultare—ar trebui să fie o laudă în cruce.

Vai mie dacă mă bucur în vreun moment de orice altă binecuvântare, fără ca bucuria mea să fie în crucea lui Hristos.

Un alt mod de a spune acest lucru este că crucea a fost gândită pentru gloria lui Hristos. Scopul lui Dumnezeu în cruce a fost ca Hristos să fie onorat. Când Pavel spune în Galateni 6:14, “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Dom­nu­lui nostru Isus Hristos,” el spune de fapt că este voia lui Dumnezeu ca jertfa Domnului Isus să fie totdeauna înălţată—ca Hristosul răstignit să fie întotdea­una pricina noastră de laudă şi exultare şi bucurie şi cântare—ca Hristos să obţină glorie şi mulţumiri şi onoare pentru orice lucru bun şi pentru orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă în bine.

Răspândirea pasiunii pentru Hristosul răstignit—prin învăţătură

Dar iată că se ridică o întrebare: Dacă acesta este ţelul lui Dumnezeu în moartea lui Hristos—anume, ca “Hristos răstignit” să fie nonorat şi glorificat pentru toate lucrurile—atunci cum îşi va lua Hristos slava pe care o merită? Răspunsul este că generaţia de azi trebuie învăţată să facă acest lucru. Sau, spus în alt fel: Sursa exultării în crucea lui Hristos este educarea în legătură cu crucea lui Hristos.

Aceasta este lucrarea mea. Nu sunt singur, dar în ce mă priveşte aceasta este pasiunea vieţii mele. Asta cred că m‑a chemat Domnul să fac atunci, în 1966, pe când eram bolnav de mononucleoză în centrul de sănătate din Wheaton, Illinois. În această direcţie m‑au împins toate—mandatul lui Dumnezeu: Trăieşte în aşa fel şi predică în aşa fel şi comunică în aşa fel încât Isus Hristos, Domnul răstignit şi înviat, să fie singura laudă a acestei generaţii. Şi dacă aceasta este slujba mea, şi a ta este aceeaşi, doar într‑un mod diferit: să trăieşti şi să vorbeşti în aşa fel încât valoarea lui “Hristos răstignit” să fie văzută şi gustată, savurată de tot mai mulţi oameni. Lucrul acesta ne va costa, la fel cum L‑a costat şi pe El.

Singurul loc în care te poţi lăuda cu crucea este... pe cruce

Dacă dorim să nu ne lăudăm cu altceva decât cu crucea, trebuie să trăim aproape de cruce—de fapt, trebuie să fim pe cruce. Este şocant, nu‑i aşa? Dar aşa spune Galateni 6:14: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume! ” Te poţi lăuda în cruce atunci când eşti pe cruce. Nu aşa spune Pavel? “Lumea este răstignită faţă de mine, şi eu [sunt răstignit] faţă de lume.” Lumea este moartă pentru mine, şi eu sunt mort pentru lume. De ce? Din pricină că am fost răstignit. Învăţăm să ne lăudăm cu crucea şi să ne bucurăm de cruce atunci când suntem pe ea. Şi până nu ne‑am răstignit pe noi înşine, lauda noastră va fi în noi înşine.

Dar ce înseamnă acest lucru? Când s‑a întâmplat? Când am fost răstigniţi? Biblia ne dă răspunsul în Galateni 2:19‑20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Când Hristos a murit, noi am murit. Înţelesul glorios al morţii lui Hristos este că atunci când El a murit, toţi cei ce sunt ai Lui au murit în El. Moartea pe care a suferit‑o El pentru noi toţi devine moartea noastră atunci când ne unim cu El prin credinţă (Romani 6:5).

Dar tu spui, “Nu sunt eu viu? Eu simt că trăiesc.” Ei bine, ai nevoie să înveţi. Să înveţi ce ni s‑a întâmplat nouă. Trebuie să înţelegi aceste lucruri. Pentru aceasta sunt versetele din Galateni 2:20 şi Galateni 6:14 în Biblie. Dumnezeu ne învaţă ce ni s‑a întâmplat, ca să ne cunoaştem pe noi înşine şi modul în care lucrează El în noi, şi să ne bucurăm în El şi în Fiul său şi în cruce, aşa cum se cuvine.

Unindu‑ne cu moartea şi viaţa Hristosului răstignit

Să ne gândim din nou la Galateni 2:19‑20. Vom vedea că, da, noi suntem morţi, şi, da, noi trăim. “Am fost răstignit împreună cu Hristos [deci sunt mort], şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup [o, da, deci trăiesc, dar nu mai este acelaşi “eu” ca “eu” care a murit], o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Cu alte cuvinte, “eu” care trăiesc acum este noul “eu” al credinţei. Noua creaţie tră­ieşte. Credinciosul trăieşte. Vechiul eu a murit pe cruce cu Isus.

Poate întrebi, “Care este cheia de legătură pentru a mă uni cu această realitate? Cum poate fi a mea? Cum pot fi şi eu între morţii care trăiesc cu Hristos şi care văd şi gustă, savurează, şi răspândesc gloria crucii?” Răspunsul răzbate din cuvintele despre credinţă din Galateni 2:20. “Viaţa, pe care o trăiesc acum¼ o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta este veriga de legătură. Dumnezeu te uneşte de Fiul Său prin credinţă. Şi când face acest lucru, există o unire între tine şi Fiul lui Dumnezeu, astfel că moartea Lui devine moartea ta şi viaţa Lui devine viaţa ta.

Moarte, trăire şi laudă în cruce

Acum să legăm acestea de Galateni 6:14, şi vom vedea cum putem trăi în totalitate pentru gloria Hristosului răstignit. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Adică, nu te mai lăuda în nimic altceva în afară de cruce. Cum vom deveni atât de radicali în înălţarea crucii? Cum putem deveni acei oameni care îşi ancorează toate bucuriile în Hristos şi în El răstignit? Răspuns: Vechiul eu căruia îi place să se laude şi să se bucure în alte lucruri a murit. Prin cre­dinţă suntem uniţi cu Hristos. Moartea Lui devine moartea vieţii noastre de auto-înălţare. Suntem înviaţi cu El la o viaţă de înnoire. Ceea ce trăieşte acum este o nouă creaţie a cărei singură pasiune este să‑L înalţe pe Hristos şi crucea Lui.

Cu alte cuvinte, când îţi pui încrederea în Hristos, robia ta faţă de lume şi puterea ei copleşitoare de ademenire este înfrântă. Pentru lume eşti un trup neînsufle­ţit, şi lumea este fără viaţă pentru tine. Sau, dacă ar fi să ne exprimăm pozitiv, conform versetului 15, tu eşti “o făptură nouă.” Vechiul “eu” este mort. Şi noul “eu” este plin de viaţă. Şi omul tău nou este un om al credinţei. Şi lucrarea credinţei nu este să se laude cu lumea, ci cu Hristos, îndeosebi cu jertfa Lui.

În acest fel vei deveni atât de centrat în jertfa lui Hristos încât vei putea spune cu apostolul Pavel, “Nu mă voi lăuda decât cu crucea Domnului Isus Hristos.” Lumea nu mai constituie pentru noi o comoară. Nu mai este sursa vieţii noastre sau a satis­facţiei noastre sau a bucuriei noastre. Toate acestea sunt Hristos.

Să preţuim ce descoperim prin El sau să preţuim imaginea Lui

Dar ce este cu siguranţa de care am avut parte în accidentul de maşină? Ce este cu plata pe care am primit‑o prin asigurări? N‑am spus că ne‑am bucurat de ea? Este acest lucru lumesc? Deci sunt eu cu adevărat mort faţă de lume? Mort faţă de plăţile de asigurări şi faţă de maşinile noi?

Mă rog să fiu mort în sensul corect. Şi cred că sunt. Nu desăvârşit, cu siguranţă, dar sunt într‑un sens real. Cum se poate asta? Dacă mă bucur de siguranţa pe care o am, de sănătate sau de alte lucruri bune, şi dacă aceste lucruri sunt din lume (şi sunt), sunt eu atunci mort faţă de lume? Da, fiindcă a fi mort faţă de lume nu înseamnă că nu ai simţăminte în legătură cu lumea (vezi 1 Ioan 2:15; 1 Timotei 4:3). Înseamnă că fiecare plăcere legitimă din lume devine o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, dovadă plătită cu sânge, şi o ocazie de a te lăuda cu crucea. Noi suntem morţi faţă de plata din asigurări atunci când nu banii sunt lucrul care ne satisface, ci Hristos răstignit, Dătă­torul a toate.

C. S. Lewis ilustrează ce vreau să spun printr‑o experienţă pe care a avut‑o într‑un şopron.

Stăteam astăzi în şopronul întunecos. Afară strălucea soarele şi pe deasupra uşii se strecura o rază de lumină. De unde stăteam eu, raza aceea de lumină cu fire de praf plutind în ea, era lucrul cel mai strălucitor şi izbitor care se putea vedea. Restul era aproape în totalitate negru ca tăciunele. Eu vedeam raza, nu vedeam alte lucruri prin ea.

Apoi m‑am mutat, astfel încât raza îmi cădea în ochi. Pe loc întreaga imagine de mai înainte s‑a şters. N‑am mai văzut şopronul, şi (mai mult decât atât) n‑am mai văzut nici raza. În schimb am văzut, încadrate în forma neregulată a crăpăturii uşii, frunzele verzi care se mişcau în copacul de afară şi, mai sus de ele, la mii şi miliarde de kilometri distanţă, soarele. A privi pe direcţia razei şi privind la rază sunt experienţe foarte diferite. [ii]

Razele binecuvântărilor în vieţile noastre sunt strălucitoare prin ele însele. Ele dau lumină şi pământului pe care umblăm. Dar există şi un alt scop mai înalt al acestor binecuvântări. Dumnezeu doreşte pentru noi ceva mai mult decât să stăm şi să le admirăm cum sunt. Mai mult decât atât, el doreşte ca noi să umblăm în ele şi să vedem soarele de unde ne vin. Dacă razele sunt frumoase, soarele este şi mai frumos. Ţelul lui Dumnezeu este nu doar să‑I admirăm darurile, ci, mai mult să‑I admirăm gloria.

Murim faţă de lume în vâlvătaia gloriei lui Hristos

Adevărul este că gloria lui Hristos, manifestată îndeosebi în moartea şi învierea Lui, este mai presus şi este la baza oricărei binecuvântări de care ne bucurăm. El a cumpărat tot ce e bun pentru noi. Gloria Sa este punctul ţintă al afecţiunii noastre. Toate celelalte lucruri sunt indicatoare care îndrumă spre ţintă—sunt parabole despre frumuseţea Sa. Când inimile noastre se duc înapoi, de‑a lungul razei binecuvântărilor spre sursă, în vâlvătaia gloriei lui Hristos, atunci componenta lumească a binecuvân­tărilor moare, şi Hristosul răstignit este totul pentru noi.

Singura viaţă care‑L glorifică pe Dumnezeu

O astfel de viaţă nu este diferită de scopul înălţării gloriei lui Dumnezeu, aşa cum am văzut în Capitolul 2. Hristos este gloria lui Dumnezeu. Crucea lui udată de sânge este centrul strălucitor al acestei glorii. Prin ea ne‑a cumpărat El orice binecu­vân­tare—temporală şi eternă. Şi noi nu merităm nici una din acestea. El ni le‑a cumpărat pe toate. Din cauza crucii lui Hristos, aleşii lui Dumnezeu sunt destinaţi să fie fii ai lui Dumnezeu. Din pricina crucii, mânia lui Dumnezeu s‑a îndepărtat. Din pricina crucii toată vina s‑a şters, şi păcatele sunt iertate, şi am fost socotiţi cu totul neprihăniţi, şi dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre, şi noi suntem transformaţi după chipul lui Hristos.

De aceea orice bucurie, din viaţa aceasta şi din cea viitoare, care nu este ido­latrie este un tribut adus importanţei infinite a crucii lui Hristos—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Şi astfel o viaţă care are în centrul ei crucea, care preamăreşte jertfa crucii, şi care se satură, se făleşte cu crucea, este o viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu— este singura viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Orice alt fel de viaţă înseamnă o viaţă risipită.