RISCUL ESTE BUN—MAI BINE SĂ‑ŢI PIERZI VIAŢA DECÂT S‑O RISIPEŞTI

Dacă singura noastră pasiune, pasiunea care le include pe toate, este de a‑L proslăvi pe Hristos în viaţă şi în moarte, şi dacă viaţa care‑L Înalţă pe El cel mai mult este viaţa de dragoste jertfitoare, atunci viaţa noastră este un risc, şi riscul este bun. Să fugi de acest risc înseamnă să‑ţi risipeşti viaţa.

Ce înseamnă un risc?

Eu definesc riscul foarte simplu, ca o acţiune care te expune posibilităţii de a pierde sau de a fi rănit. Dacă rişti poţi să pierzi bani, poţi să‑ţi pierzi reputaţia, poţi să‑ţi pierzi sănătatea sau chiar viaţa. Şi ce este mai rău, dacă rişti poţi să-i pui în pericol şi pe alţi oameni, nu doar pe tine. Vieţile lor pot fi în pericol. Atunci, cineva iubitor şi înţelept va fi gata să‑şi va asume riscuri? Eşti înţelept să te expui unor pier­deri? Eşti iubitor când pui în pericol pe alţii? Este pierderea vieţii acelaşi lucru cu risipirea ei?

Depinde. Desigur, tu‑ţi poţi arunca viaţa la gunoi în sute de feluri şi, ca rezultat, să mori. În acest caz pierderea vieţii şi risipirea ei sunt tot una. Dar pierderea vieţii nu este întotdeauna acelaşi lucru cu risipirea vieţii. Cum este atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât neasumarea unui risc duce la o pierdere sau la răni? Sau atunci când riscarea cu succes ar aduce un mare beneficiu multor oameni, şi eşecul te‑ar afecta doar pe tine? N‑ar fi deloc dovadă de iubire să alegi confortul sau sigu­ranţa când ai putea realiza ceva măreţ pentru cauza lui Hristos şi pentru binele altora.

Riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre

De ce există un astfel de lucru, ca riscul, în lume? Fiindcă există şi un alt lucru numit ignoranţă. Dacă n‑ar exista ignoranţă, n‑ar exista risc. Riscul vine din faptul că nu ştim cum vor ieşi lucrurile. Asta înseamnă că Dumnezeu nu riscă niciodată nimic. [i] El cunoaşte rezultatul tuturor alegerilor Sale, înainte de a se întâmpla. Asta înseamnă că Dumnezeu este deasupra tuturor dumnezeilor popoarelor (Isaia 41:23; 42:8‑9; 44:6‑8; 45:21; 46:8‑11; 48:3). Şi din moment ce cunoaşte rezultatul tuturor acţiunilor Sale înainte ca ele să aibă loc, El planifică în consecinţă. Atotştiinţa Lui exclude orice posibilitate de a risca. [ii]

Nu tot aşa este şi cu noi. Noi nu suntem Dumnezeu; noi suntem ignoranţi. Noi nu ştim ce se întâmplă mâine. Dumnezeu nu ne spune în detaliu ce intenţionează să facă mâine sau peste cinci ani. În mod evident, Dumnezeu ne lasă intenţionat să trăim şi să lucrăm în ignoranţă şi nesiguranţă în ceea ce priveşte rezultatele acţiunilor noastre.

El ne spune, de exemplu, în Iacov 4:13‑15:

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: "Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!" Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpo­trivă, ar trebui să ziceţi: "Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru."

Tu nu ştii dacă inima ta nu se va opri înainte de a termina de citit această pagi­nă. Nu ştii dacă nu cumva vreun şofer nu va ieşi de pe banda lui şi te va lovi din faţă în săptămâna care va veni, sau dacă ce ai servit la restaurant nu e contaminat cu vreun virus fatal, sau dacă nu cumva un atac cerebral nu te va paraliza înainte de a se ter­mina săptămâna, sau dacă un om înarmat nu te va împuşca într‑un supermagazin. Noi nu suntem Dumnezeu. Noi nu ştim ce ne este rezervat în ziua de mâine.

Aruncând în aer mitul siguranţei

Astfel, riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre finite. Nu putem evita riscul chiar dacă am vrea. Ignoranţa şi nesiguranţa zilei de mâine este aerul cu care ne‑am născut. Toate planurile noastre pentru mâine pot fi spulberate de o mie de eve­ni­mente necunoscute, chiar dacă stăm acasă sub plapumă sau călătorim cu maşina pe străzi. Unul dintre ţelurile mele este să arunc cumva în aer mitul siguranţei şi să vă eliberez de sub vraja siguranţei. Fiindcă siguranţa este un miraj. Ea nu există. În orice direcţie te‑ai întoarce dai de lucruri necunoscute şi necontrolate.

Ipocrizia tragică este că vraja siguranţei ne face în fiecare zi să riscăm în ceea ce ne priveşte, şi ne paralizează în acelaşi timp de la a risca pentru alţii pe drumul Calva­rului dragostei. Suntem înşelaţi să credem că asta ne‑ar pune în pericol siguranţa pe care de fapt n‑o avem. Felul în care aş vrea să arunc în aer mitul siguranţei şi să vă scot de sub vraja securităţii este să merg pur şi simplu la Biblie şi să vă arăt că este bine să riscăm pentru cauza lui Hristos, şi că a nu face asta înseamnă risipirea vieţii.

“Domnul să facă ce va crede!”

Gândiţi‑vă la contextul din 2 Samuel, capitolul 10. Amaleciţii au batjocorit pe trimişii lui David şi astfel s‑au făcut urâţi lui David. Pentru a se proteja, i‑au plătit pe Sirieni să vină să lupte cu ei împotriva Israeliţilor. Ioab, comandantul oştirii lui Israel, s‑a văzut încercuit de Amaleciţi pe de o parte şi de Sirieni de cealaltă. Atunci şi‑a îm­păr­ţit oştirea în două tabere, a pus o parte sub comanda fratelui său Abişai, iar cealaltă o comanda el însuşi.

În versetul 11 ei au promis că se vor ajuta unul pe altul la nevoie. Apoi vine acest mare cuvânt în versetul 12: “Fii tare, şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru; şi Domnul să facă ce va crede!” Ce înseamnă aceste ultime cuvinte, “Şi Domnul să facă ce va crede”? Înseamnă că Ioab a luat o hotărâre strategică pentru cetăţile lui Dumnezeu, dar nu ştia cum va ieşi totul. N‑a avut o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. El a trebuit să ia o decizie pe baza unei înţelepciuni sfiinţite. El trebuia să rişte sau să fugă. Nu ştia cum se va sfârşi totul. Astfel el a luat o decizie, şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.

“Dacă va fi să pier, voi pieri”

Împărăteasa Estera este un alt exemplu de risc curajos în slujba dragostei şi pentru slava lui Dumnezeu. Era un bărbat iudeu numit Mardoheu care a trăit în seco­lul cinci înainte de Hristos, în timpul exilului babilonian. El avea o verişoară mai tânără care era orfană, pe care o chema Estera, pe care el a adoptat‑o ca fiică. Ea a crescut şi s‑a făcut frumoasă, iar mai târziu împăratul Ahaşveroş a luat‑o ca împără­teasă. Haman, unul dintre slujitorii cei mai înalţi de la curtea lui Ahaşveroş, îl ura pe Mardoheu şi pe toţi deportaţii evrei, şi l‑a convins pe împărat să semneze un decret prin care aproba exterminarea lor. Împăratul nici nu şi‑a dat seama că şi soţia lui era evreică.

Mardoheu i‑a trimis vorbă Esterei să se ducă înaintea împăratului şi să pledeze în favoarea poporului. Estera ştia că există o lege împărătească care spunea că oricine se va apropia de împărat fără să fie invitat va fi ucis pe loc, dacă acesta nu‑i întinde toiagul lui de aur. Însă ea ştia şi că vieţile celor din poporul ei erau în primejdie. Ea îi trimite răspuns lui Mardoheu prin aceste cuvinte:

“Du‑te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi dacă va fi să pier, voi pieri” (Estera 4:15‑16).

“Dacă va fi să pier, voi pieri.” Ce înseamnă asta? Înseamnă că Estera nu ştia care va fi rezultatul acţiunii sale. Nu avea o revelaţie specială de la Dumnezeu în această privinţă. Ea a decis pe baza înţelepciunii şi dragostei pentru poporul ei şi pe baza încrederii în Dumnezeu. Ea putea sau să rişte sau să fugă. Nu ştia cum vor ieşi lucrurile. În consecinţă, ea a luat o hotărâre şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.

“Nu vom sluji dumnezeilor tăi”

Să mai luăm un exemplu din Vechiul Testament. Scena este în Babilon. Iudeii sunt în exil. Împărat este Nebucadneţar. El ridică un chip de aur, apoi porunceşte ca la auzirea sunetelor instrumentelor toţi să se plece în faţa chipului. Însă Şadrac, Meşac şi Abed‑Nego nu s‑au plecat. Ei se închinau singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeul lui Israel.

Nebucadneţar îi ameninţă şi le spune că dacă nu se pleacă în faţa chipului vor fi aruncaţi în cuptorul de foc. Ei răspund:

“Noi nu avem nevoie să‑ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l‑ai înălţat!” (Daniel 3:16‑18)

Era un risc teribil. “Noi credem că Dumnezeul nostru ne va izbăvi. Dar şi dacă n‑o va face, tot nu vom sluji dumnezeilor tăi.” Ei nu ştiau cum se vor sfârşi lucrurile. Au spus în fapt acelaşi lucru ca Estera: “Dacă va fi să pierim, vom pieri.” Şi au încredinţat rezultatul în mâna lui Dumnezeu în acelaşi fel în care au făcut‑o Ioab şi Abişai: “Domnul să facă ce va crede!” Şi a fost bine. Este bine să rişti pentru cauza lui Dumnezeu.

“Eu sunt gata să şi mor pentru Numele Domnului Isus”

Următorul mare erou din Noul Testament care şi‑a asumat riscuri mari a fost apostolul Pavel. Închipuiţi‑vă mai întâi că‑l vedeţi în prima sa călătorie spre Ierusalim după mulţi ani de suferinţă pentru Hristos aproape peste tot unde a mers. Prin Duhul Sfânt (Fapte 19:21), şi‑a pus în gând să meargă la Ierusalim. Adunase bani pentru cei săraci, şi voia să vadă că se împart cu credincioşie. A ajuns până la Cezarea, şi un prooroc numit Agab s‑a coborât din Iudea, şi‑a legat în mod simbolic mâinile şi picioarele cu brâul lui Pavel, şi a zis, “Iată ce zice Duhul Sfînt: "Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brîul acesta, şi‑l vor da în mîinile Neamurilor"” (Fapte 21:11).

Când au auzit ucenicii, l‑au rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim. El a răspuns, “Ce faceţi de plângeţi aşa, şi‑mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (Fapte 21:13). Apoi, ne spune Luca, prietenii săi s‑au domolit: “Dacă am văzut că nu‑l putem îndupleca, n‑am mai stăruit, şi am zis: "Facă‑se voia Domnului!"” (Fapte 21:14).

Cu alte cuvinte, Pavel credea că această călătorie la Ierusalim era necesară cau­zei lui Hristos. El nu ştia în detaliu ce i se va întâmpla acolo sau care va fi rezultatul vizitei sale. Arestarea şi necazul erau sigure. Dar dincolo de acestea? Moartea? Întemniţarea? Exilul? Nimeni nu ştia. Deci ce i‑au spus? Au putut să cadă de acord asupra unui lucru: “Facă‑se voia Domnului!” Sau cum a spus Ioab, “Domnul să facă ce va crede!” Şi a făcut bine.

Din cetate în cetate¼ mă aşteaptă necazuri

De fapt, întreaga viaţă a apostolului Pavel a fost o suită de riscuri stresante, venite unul după altul. El spune în Fapte 20:23, “Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.” Dar el nu ştia niciodată în ce formă vor veni acestea, sau când vor veni, sau prin cine vor veni. Pavel a decis să‑şi rişte viaţa în Ierusalim ştiind foarte bine ce i s‑ar putea întâmpla. Lucrurile prin care trecuse deja îi dăduseră o idee despre ce i se putea întâmpla în Ierusalim:

De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s‑a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile (2 Corinteni 11:24-28).

Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel nu ştia niciodată de unde va veni urmă­toa­rea lovitură. În fiecare zi şi‑a riscat viaţa pentru cauza lui Dumnezeu. Drumurile nu erau sigure. Călătorind pe râuri nu era sigur. Nu era sigur nici în mijlocul fraţilor săi evrei. Între Neamuri, nu era sigur. În cetăţi, nu era sigur. În pustie, nu era sigur. Pe mare, nu era sigur. Chiar şi între aşa‑numiţii fraţi creştini, nu era sigur. Siguranţa era un miraj. Ea nu exista pentru apostolul Pavel.

A avut două alternative: să‑şi risipească viaţa sau să trăiască în risc. Şi el îşi exprimă foarte clar opţiunea: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). El n‑a ştiut niciodată ce‑l aştepta în vitorul apropiat. Dar drumul Calvarului îi făcea semn să calce pe el. Şi el şi‑a riscat viaţa în fiecare zi. Şi bine a făcut!

“Dacă M‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”

Pentru ca să nu credem că acest tip de viaţă cu riscuri a fost rezervată doar pentru Pavel, el ţine să le spună creştinilor care erau la începutul vieţii lor de credinţă că vor avea de înfruntat diverse necazuri. După înfiinţarea unor biserici noi în prima lui călătorie misionară, s‑a întors câteva luni mai târziu pe acolo “întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22). Când scrie tinerei biserici din Tesalonic, el îşi exprimă grija ca nu cumva să se fi clătinat în necazurile cu care se confruntă, şi le spune, “Căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” [adică, la necazuri] (1 Tesaloniceni 3:3). Cu alte cuvinte, viaţa creştină este o chemare la o viaţă de risc.

Isus a spus clar acest lucru. El spune, de exemplu, în Luca 21:16, “Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri, şi vor omorî pe mulţi dintre voi.” Cuvântul cheie aici este mulţi. “Vor omorî pe mulţi dintre voi [sau pe unii dintre voi].” Acest cuvânt pune viaţa pământească a ucenicilor lui Isus sub semnul unei mari nesiguranţe. Nu toţi vor muri pentru cauza lui Hristos, dar nici nu vor trăi toţi. Unii vor muri, şi unii vor trăi. Asta e ceea ce vreau să spun prin risc. Este voia lui Dumnezeu ca noi să trăim într‑o doză de nesiguranţă referitor la ceea ce va veni asupra noastră pe acest pământ. Şi astfel, este voia lui Dumnezeu să ne asumăm riscuri pentru cauza lui Dumnezeu.

Pentru Domnul Isus, viaţa a fost grea şi El spune că va fi grea şi pentru urmaşii Săi. “Aduceţi‑vă aminte de vorba, pe care v‑am spus‑o: "Robul nu este mai mare decât stăpânul său." Dacă m‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20). Astfel că Petru aten­ţionează bisericile din Asia că prigoana era ceva normal. “Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi‑vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:12‑14).

Acceptarea credinţei creştine însemna asumarea unui risc

Primele trei secole ale bisericii creştine au purtat tiparul creşterii în condiţii de ameninţare. Stephen Neill, în cartea lui Istoria misiunilor creştine, a scris, “Fără îndoială, creştinii din timpul Imperiului Roman n‑a avut dreptul legal de a exista, şi erau expuşi celor severe rigori ale legii¼ Fiecare creştin ştia că mai devreme sau mai târziu este posibil să trebuiască să‑şi mărturisească credinţa chiar cu costul vieţii.”[iii] Era posibil. Acesta era riscul. El exista, era prezent întotdeauna: Poate că noi vom fi cei ucişi fiindcă suntem creştini, poate că nu vom fi. Exista un risc. Era ceva normal. Şi trebuia să devii creştin în acele circumstanţe.

De fapt, ceea ce‑i şoca pe ceilalţi din lumea păgână era faptul că creştinii arătau o dragoste care‑L înălţa pe Hristos. Împăratul roman Iulian (332‑363 d. Hr.) a dorit să reaprindă zelul oamenilor pentru religia păgână antică, însă vedea cum tot mai mulţi oameni sunt atraşi de creştinism. Plin de frustrare, el scrie împotriva acestor “atei” (care nu credeau în zeii romani, ci în Hristos):

Ateismul [adică, credinţa creştină] a înaintat îndeosebi datorită slujirii pline de dragoste acordate străinilor, şi prin grija arătată înmormântării celor morţi. Este şocant faptul că nu există nici un evreu care să cer­şească, şi că Galileenii fără dumnezei îngrijesc nu doar de săracii lor, ci şi de ai noştri; în timp ce ai noştri aşteaptă degeaba după ajutorul pe care ar trebui să li‑l dăm. [iv]

A‑L urma pe Hristos este un lucru care costă. Există risc peste tot. dar, aşa cum am văzut în capitolul 3, chiar acest risc este mijlocul prin care valoarea lui Hristos străluceşte mai tare.

Cum să risipeşti patruzeci de ani şi mii de vieţi

Dar ce se întâmplă când oamenii lui Dumnezeu nu se pot elibera de vraja înşelătoare a securităţii proprii? Ce se întâmplă atunci când încearcă să‑şi trăiască vieţile în mirajul siguranţei? Răspunsul este: îşi risipesc vieţile. Vă amintiţi o astfel de întâmplare?

Erau mai puţin de trei ani de când poporul lui Israel ieşise din Egipt prin puterea lui Dumnezeu. Erau acum la marginea Ţării Promise. Domnul i‑a spus lui Moise, “Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel” (Numeri 13:2). Şi Moise i‑a trimis pe caleb, Iosua, şi alţi zece oameni. După patruzeci de zile ei s‑au întors, aducând cu ei un ciorchine uriaş de struguri, purtat de doi oameni pe o prăjină. Caleb a îndemnat şi a încurajat poporul: “Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” (Nueri 13:30). Dar ceilalţi au spus, “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi” (v. 31).

Caleb n‑a fost în stare să arunce în aer mitul siguranţei. Oamenii erau prinşi de vraja înşelătoare a securităţii lor—ideea că există o cale de a‑ţi trăi viaţa la adăpost şi în siguranţă, altfel decât calea ascultării care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Ei au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi au decis să se întoarcă în Egipt—mirajul siguranţei.

Iosua a încercat să‑i elibereze din amorţeală.

Ţara pe care am străbătut‑o noi ca s‑o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne‑o va da; este o ţară, în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei! (Numeri 14:7‑9).

Însă nici Iosua n‑a reuşit să distrugă mitul siguranţei proprii. Oamenii erau îmbătaţi în lumea viselor de securitate şi siguranţă. Discutau să‑i ucidă cu pietre pe Caleb şi Iosua. Rezultatul? Mii de vieţi risipite şi de ani risipiţi. Este clar că au greşit neasumându‑şi riscul luptei cu uriaşii din ţara Canaan. O, cât de mult se risipeşte atunci când nu riscăm pentru cauza lui Dumnezeu!

Dar tu?

Riscul este bun. Şi asta nu pentru că Dumnezeu promite succesul tuturor aventurilor noastre pentru cauza Lui. Nu ni se promite că toate eforturile pentru cauza lui Dumnezeu vor avea succes, cel puţin nu pe termen scurt. Ioan Botezătorul a riscat numindu‑l pe Irod preacurvar când şi‑a lăsat nevasta şi a luat‑o pe a fratelui său. Pentru asta, lui Ioan i s‑a tăiat capul. Şi totuşi, el a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Dumnezeu şi a adevărului. Isus nu‑l dezaprobă, ci are cele mai alese laude pentru el (Matei 11:11).

Pavel a riscat călătorind la Ierusalim pentru a‑şi împlini misiunea începută în slujba celor săraci. A avut parte de bătaie, fiind apoi închis timp de doi ani, apoi a fost trimis la Roma şi peste alţi doi ani a fost executat acolo. Şi a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Hristos. O, câte morminte sunt prin Africa sau Asia fiindcă mii de misionari tineri s‑au eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mitul înşelător al secu­ri­tăţii şi după aceea şi‑au riscat vieţile pentru a‑L înălţa pe Hristos între popoarele lumii neatinse de mesajul Evangheliei!

Şi acum, tu cum eşti? Eşti prins în vraja siguranţei, paralizat şi incapabil să‑ţi asumi vreun risc pentru cauza lui Hristos? Sau ai fost eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mirajul siguranţei şi comfortului Egiptului? Voi, bărbaţilor, spuneţi vreodată ca Ioab, “Pentru Numele lui Hristos voi face asta¼ şi Domnul să facă ce va crede”? Voi, femeilor, spuneţi vreodată ca Estera, ““Pentru Numele lui Hristos o voi face¼ şi dacă va fi să pier, voi pieri”?

Riscând din motive greşite

În chemarea creştinilor la a‑şi asuma riscuri există două pericole. Am menţionat unul din ele în capitolul 4, anume, pericolul ca o persoană să fie atât de pornită spre lepădarea de sine încât să nu mai fie în stare să să se bucure de bucuriile legitime ale vieţii date de Dumnezeu pentru noi. Un alt pericol, şi mai grav, este că putem fi atraşi către o viaţă de risc din motive de laudă personală. Ne place să simţim cum creşte adrenalina eroismului. Îi batjocorim pe cei leneşi şi laşi şi ne simţim superiori. Ne gândim la risc ca la un fel de neprihănire care ne face acceptaţi în faţa lui Dumnezeu. Din toate aceste lucruri greşite lipseşte credinţa copilărească în conducerea suverană a lui Dumnezeu în lume şi în dragostea Lui biruitoare.

Am presuspus până acum că puterea şi motivaţia din spatele asumării de riscuri pentru cauza lui Dumnezeu nu este eroismul, sau pofta de aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu, ci credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în care avem totul, care conduce totul, şi care împlineşte totul, Isus Hristos. Puterea de a‑ţi risca reputaţia pentru Hristos este credinţa că dragostea lui Dumnezeu îţi va ridica până la urmă capul în sus şi îţi va apăra cauza. Puterea de a‑ţi risca banii pentru cauza Evangheliei este credinţa că ai o comoară nesecată în ceruri. Puterea de a‑ţi risca viaţa în această lume este credinţa în făgăduinţa că acela care îşi pierde viaţa în această lume o va câştiga pentru veacul care va veni.

Este ceva cu totul diferit de eroism şi încrederea în sine. Când ne riscăm reputaţia sau banii convinşi că Dumnezeu ne va ajuta şi că, în final, el va folosi perderea noastră pentru a ne face să ne bucurăm mai mult de slava Lui, atunci nu noi primim lauda pentru curajul arătat; e Dumnezeu cel care primeşte lauda pentru purtarea Sa de grijă. În acest caz riscul reflectă valoarea lui Dumnezeu, nu valoarea noastră.

Putem greşi însă presupunând că aceasta este motivaţia neînfricării. Noi suntem porniţi să riscăm pentru motivaţii greşite. Fără Hristos, am avea cu toţii inima lega­listă, desfrânată—doritori să facem cum poftim noi, sau să facem lucrurile lui Dumnezeu cum ne place nouă pentru a ne demonstra abilităţile proprii. Din moment ce suntem porniţi spre aşa ceva, avem nevoie de protecţie. Dumnezeu ne‑a dat o altă modalitate de a risca. Să facem orice “după puterea pe care ne‑o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Petru 4:11). Şi modul în care Dumnezeu ne pune la dispoziţie puterea Sa este prin credinţa în promisiunile Sale. Dumnezeu promite că, orice riscăm să pierdem pentru a‑L înălţa pe Hristos, El ne va da de o mie de ori mai mult, împreună cu o părtăşie atot‑satisfăcătoare.

Puterea de a risca stă în promisiunea lui Dumnezeu

Mai devreme în acest capitol am amintit versetul din Luca 21:16, unde Isus spune ucenicilor Săi, “Vor omorî pe mulţi dintre voi.” N‑am spus însă şi promisiunea care urmează: “Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde” (versetul 18). Este unul din parodoxurile acelea dureroase ale Bibliei: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde”! Ce înseamnă asta? Ce vrea Isus să ne transmită când ne spune, “Foarte bine, îndrăzniţi şi riscaţi fiind ascultători de Mine; vor da la moarte pe unii din voi, însă nici un păr din capul vostru nu se va pierde”?

Cred că cel mai bun comentariu asupra acestor versete este în Romani 8:35‑39.

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: "Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat." Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Comparaţi aceste cuvinte extraordinar de minunate cu cuvintele spuse de Dom­nul Isus: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde.”

La fel ca Isus, Pavel spune că dragostea lui Hristos pentru noi nu elimină suferinţa. Din contră, însăşi ataşamentul nostru faţă de Hristos aduce suferinţă. Care este răspunsul lui Pavel la propria lui întrebare din versetul 35: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” Răspunsul din versetul 37 este un NU răsunător! Dar nu uitaţi implicaţiile întrebării: Motivul pentru care aceste lucruri nu ne separă de dragostea lui Hristos nu este pentru că ele nu li se întâmplă acelor iubiţi de El. Nu. Ele vin şi asupra lor. Însăşi citatul lui Pavel din Psalmul 44:22 ne arată că de fapt aceste lucruri vin peste cei ce sunt ai lui Hristos. “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Cu alte cuvinte, dragostea lui Hristos nu ne scuteşte de aceste suferinţe. Riscul este real. Viaţa creştină este o viaţă de durere. Nu este fără bucurie, însă nici nu fără durere.

Se îngrijeşte Dumnezeu cu adevărat de toate trebuinţele noastre?

Acesta este înţelesul micului cuvânt “în” din versetul 37: “În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori¼” Suntem mai mult decât biruitori în toate încer­cările noastre, nu evitându‑le. Deci Pavel este de acord cu Isus: “Vor omorî pe unii dintre voi.” Ascultarea este un risc. Şi este bine, este corect să rişti pentru cauza lui Dumnezeu. Unele din riscuri sunt menţionate în versetul 35:

·     “necazul”—problemele şi oprimarea de diferite moduri prin care Pavel ne spune că trebuie să trecem în drumul către cer (Fapte 14:22).

·     “strâmtorarea”—calamităţile care aduc stresul şi ameninţă să ne frângă ca pe un beţişor (2 Corinteni 6:4; 12:10).

·     “prigonirea”—opoziţia activă din partea duşmanilor Evangheliei (Matei 5:11‑12).

·      “primejdia”—orice fel de ameninţare sau pericol pentru trup, suflet sau familie (2 Corinteni 11:26).

·     “sabia”—arma cu care a fost omorât Iacov (Fapte 12:2).

·     “foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte”—lipsa hranei sau a hainelor.

Am pus “foametea şi lipsa de îmbrăcăminte” ultima fiindcă acestea pun cea mai mare problemă. N‑a spus oare Isus:

Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? ¼ Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: "Ce vom mânca?" Sau: "Ce vom bea?" Sau: "Cu ce ne vom îmbrăca?"¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6:25,31‑33).

“Ei bine, care este adevărul? putem întreba. Au parte creştinii de “foamete şi lipsă de îmbrăcăminte” sau Dumnezeu le va da pe deasupra “toate acestea” atunci când au nevoie de ele? Creştinii nu vor flămânzi niciodată sau nu vor suferi foame sau nu vor fi prost îmbrăcaţi? Oare n‑au fost unii din sfinţii cei mai sfinţi ai lumii goi şi flămânzi? Ce este cu Evrei 11:37‑38? “Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi—ei, de care lumea nu era vrednică—au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” Pierderile suferite şi mizeriile de care au avut parte aceşti credincioşi nu se datorau necredinţei lor. Ei erau credincioşi—oameni “de care lumea nu era vrednică.”

Tot ce ai nevoie pentru a face voia Lui şi a fi fericit pentru veşnicie

Ce vrea să spună atunci Isus prin cuvintele, “Toate acestea—toată hrana şi îmbrăcămintea voastră—vi se vor da pe deasupra când veţi căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? A vrut să spună acelaşi lucru ca atunci când a zis, “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde” (Luca 21:16‑18). A vrut să spună că vom avea tot ce avem nevoie să facem voia Lui şi a fi, pentru eternitate şi în mod suprem, fericiţi în El.

Cât de multă mâncare şi îmbrăcăminte ne sunt necesare? Necesare pentru ce? putem întreba. Necesare pentru a ne simţi confortabil? Nu, Isus nu ne‑a promis confort. Necesare ca să evităm ruşinea? Nu, Isus ne‑a chemat să purtăm cu bucurie ruşinea pentru numele Lui. Necesare pentru supravieţuire? Nu, Isus nu ne‑a promis că ne scuteşte de moarte—de orice fel ar fi ea. Prigoana şi bolile i‑au decimat pe sfinţi. Creştinii au murit pe eşafod, şi au murit de boli. De aceea a scris Pavel, “Şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23).

Ce a vrut Isus să spună este că Tatăl nostru care este în ceruri nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre (1 Corinteni 10:13). Dacă ai nevoie de o fărâmitură de pâine, pentru ca tu, copilul lui Dumnezeu, să‑ţi păstrezi credinţa în închisoarea foametei, o vei primi. Dumnezeu nu promite mâncare suficientă pentru a fi confortabil sau pentru a trăi—El promite mâncare suficientă ca să te poţi încrede în El şi a împlini voia Lui. [v]

Pot totul în Hristos, chiar şi să mor de foame

În momentul când Pavel a promis, “Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos,” el chiar sfârşise de spus, “Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m‑am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:12‑13,19). Pot “toate lucrurile” înseamnă “Pot să sufăr şi foamea prin El, cel ce mă întăreşte. Pot fi lipsit de hrană şi îmbrăcăminte prin El, cel ce mă întăreşte.” Asta promite Isus. El nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi (Evrei 13:5). Dacă vom suferi foame, El va fi pâinea noastră veşnică, dătătoare de viaţă. Dacă vom umbla goi, El va fi veşmântul nostru desăvârşit, neprihănit. Dacă vom fi chinuiţi şi vom striga de durere în durerile morţii, El ne va păzi să blestemăm numele Lui şi va transforma trupul nostru zdrobit de lovituri îmbrăcându‑l într‑o frumuseţe care nu va mai trece.

Dincolo de orice risc este dragostea care triumfă

Concluzia care ne mângâie şi ne dă siguranţă oridecâte ori riscăm pentru Hristos este că nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Pavel întreabă, “Cine ne va des­păr­ţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:35). Şi răspunsul lui este, NIMIC! Cu alte cuvinte, nici o nenorocire care se abate asupra unui adevărat creştin nu poate dovedi că el a fost despărţit de dragostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos triumfă peste toate nenorocirile. Romani 8:38‑39 spune extraordinar de clar acest lucru: “Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Dincolo de orice risc—chiar dacă duce la moarte—este dragostea lui Dumnezeu care este triumfătoare. Aceasta este credinţa care ne eliberează pentru a putea risca pentru cauza lui Dumnezeu. Nu eroismul nostru, nu pofta de aventură, nu încrederea curajoasă în noi înşine, nu străduinţele de a obţine favoarea lui Dumnezeu. Ci credinţa copilărească în triumful dragostei lui Dumnezeu—că dincolo de orice risc din pricina neprihănirii, Dumnezeu va fi acela care ne va susţine. În El vom fi atot‑satisfăcuţi pe vecie. Nimic nu va fi risipit.

Poate fi ceva mai bun decât să fii biruitor?

Dar există ceva mai mult în legătură cu promisiunea care ne susţine în perioade de risc pentru cauza lui Hristos. Pavel întreabă, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Răspunsul pe care vrea să‑l înţelegem este, Nimeni. Ca şi cum ar spune, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.” Pare un lucru naiv. Ca şi atunci când ai spune, după ce ţi s‑a tăiat capul, “Nici un fir de păr din cap nu mi‑a pierit.” Se pare că aceste afirmaţii exagerate înseamnă mai mult decât am spus până acum. Ele spun mai mult decât că sfinţii care mor nu vor fi despărţiţi de Hristos.

Acest “mai mult” apare şi în expresia “mai mult decât biruitori.” “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit.” (Romani 8:37). Ce înseamnă “mai mult decât biruitori”? Cum poţi să fii mai mult decât biruitor când îţi asumi riscuri pentru cauza lui Dumnezeu şi eşti rănit pentru El?

Dacă te aventurezi să împlineşti un act de ascultare care înalţă valoarea supremă a lui Isus Hristos, şi făcând acest lucru eşti atacat de unul din vrăjmaşii menţionaţi în versetul 35, de exemplu, de foamete sau sabie, ce trebuie să ţi se întâmple ca să poţi fi numit pur şi simplu “biruitor”? Răspuns: Nu trebuie să te desparţi de dragostea lui Isus Hristos. Ţelul atacatorului este să te distrugă şi să te despartă de dragostea lui Hristos, şi să te aducă la ruina finală despărţit de Dumnezeu. Eşti biruitor dacă zădărniceşti acest plan şi rămâi în dragostea lui Hristos. Dumnezeu a promis că se va întâmpla aşa. Crezând acest lucru, noi riscăm.

Dar ce trebuie să se întâmple în acest conflict cu foametea sau sabia, pentru ca tu să fii numit “mai mult decât biruitor”? Un răspuns biblic este că un biruitor înfrânge duşmanul, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl subjugă pe duşman. Un biruitor zădărniceşte scopurile vrajmaşului său, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl face pe vrăjmaş să slujească propriilor interese. Un biruitor îşi doboară duşmanul; cel ce este mai mult decât biruitor face din duşmanul său un rob.

Ce înseamnă în mod practic acest lucru? Să folosim chiar cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 4:17: “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează [efectuează, pregătesc, aduc] pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Aici am putea spune că “întristările” sunt vrăjmaşul care ne atacă. Ce s‑a întâmplat în conflictul cu întristările, în cazul lui Pavel? Cu siguranţă că nu l‑au despărţit de dragostea lui Hristos. Ba chiar mai mult, am putea spune că întristările au fost luate captive. Au fost înrobite şi puse să lucreze sau să pregătească o bucurie veşnică lui Pavel. Ele îi pregăteau lui Pavel “o greutate veşnică de slavă.” Duşmanul său îi este acum rob. Nu doar că l‑a biruit. L‑a¼ “mai mult decât biruit,” dacă am putea spune astfel.

Încercarea şi‑a ridicat sabia să taie capul credinţei lui Pavel. Dar în loc de asta, mâna credinţei a smuls arma încercării şi a tăiat cu ea bucăţi din ce mai era lumesc în Pavel. Încercarea este transformată în roabă a evlaviei, umilinţei şi dragostei. Satana a dorit răul, însă Dumnezeu a schimbat răul în bine. Vrăjmaşul a devenit robul lui Pavel şi a lucrat în folosul lui o şi mai mare greutate de slavă dect ar fi avut fără luptă. În acest fel Pavel—şi orice urmaş al lui Hristos—este mai mult decât bituitor.

Singurul drum care duce la bucurie de durată

Aceasta este promisiunea care ne face în stare să ne asumăm riscuri pentru Hristos. Nu este impulsul eroismului, sau pofta după aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu. Este pur şi simplu încrederea în Hristos—că în El Dumnezeu ne va da tot ce ne este de folos astfel înct să putem să ne bucurăm a‑L înălţa pentru veci. Orice bine menit pentru binecuvântarea noastră, şi orice rău care doreşte să ne lovească, ne va ajuta în final să ne lăudăm doar cu crucea lui Hristos, să‑L înălţăm pe El şi să‑L slăvim pe Creatorul nostru. Credinţa în aceste promisiuni ne face liberi să riscăm şi să aflăm din proprie experienţă că este mai bine să‑ţi pierzi viaţa decât s‑o risipeşti.

De aceea, este bine să rişti pentru cauza lui Hristos. Este corect să‑l confrunţi pe duşman şi să spui, “Domnul să facă ce va crede.” Este bine să‑i slujeşti pe oamenii lui Dumnezeu, şi să spui, “Dacă va fi să pier, voi pieri!” Este bine să stai în faţa cuptorului de foc al încercării şi să refuzi să te închini dumnezeilor acestei lumi. Acesta este drumul care duce la bucurie deplină şi la desfătări veşnice în dreapta Lui. La sfârşitul fiecărui drum—drum sigur şi fără riscuri, dar şi fără ţel—ne vom pune faţa în palme şi vom spune, “Oh, anii mei, i‑am risipit!”