SCOPUL VIEŢII—A‑I FACE CU BUCURIE PE ALŢII BUCUROŞI ÎN DUMNEZEU

Este imposibil să‑ţi rişti viaţa pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu dacă eşti neiertător. Dacă ai tendinţa de a vedea slăbiciunile şi greşelile oamenilor, şi de a‑i trata urât, nu‑ţi vei asuma riscuri pentru bucuria lor. Acest fel de a fi—universal în toate fiinţele umane—trebuie dat la o parte. Nu vom risca cu bucurie pentru a‑i face pe alţii să se bucure în Dumnezeu dacă‑i urâm, dacă le purtăm pică, sau dacă îi respingem din pricina metehnelor pe care le au. Trebuie să devenim iertători.

Nu obiecta în legătură cu cazurile dificile. Eu vorbesc despre un spirit, despre un fel de a fi, nu despre o listă cu criterii despre când facem asta sau cealaltă. Nu vor­besc nici despre un papă‑lapte care nu poate mustra pe nimeni, nu poate pune disciplină în nimic sau nu se poate împotrivi la nimic. Întrebarea este: suntem dispuşi să avem milă? Pornirea noastră este spre bunătate, sau nu? Avem un duh iertător? Fără un astfel de duh nu vom fi sensibili faţă de nevoile din jur, şi ne vom risipi vieţile.

Iertarea este bună fiindcă ea ni‑L dă pe Dumnezeu

Motivaţia biblică pentru a fi iertător s‑ar putea să fie mai adâncă decât simplul fapt că şi tu ai fost iertat. Nu greşeşti să spui: Motivul pentru care sunt iertător este că şi eu am fost iertat de Dumnezeu fără să fi meritat. “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Însă la baza acestui motiv nu este iertarea lui Dumnezeu, ci ceea ce primim prin iertarea lui Dumnezeu. Prin ea Îl primim pe Dumnezeu.

De ce ne place să fim iertaţi de Dumnezeu? La această întrebare se pot da unele răspun­suri care nu‑I aduc cinste lui Dumnezeu, fiindcă în urma iertării există anumite beneficii pe care unora le‑ar place să le aibă, fără să‑L iubească pe Dumnezeu. Putem spune, “Îmi place să fiu iertat de Dumnezeu fiindcă urăsc chinul unei conştiinţe vinovate.” Sau “¼fiindcă doresc să merg în ceruri să‑i întâlnesc pe iubiţii mei şi să am un trup nou fără boală.” Unde este locul lui Dumnezeu în aceste motivaţii pentru care dorim iertarea Lui? În cel mai bun caz, El este în aceste motivaţii dacă este comoara adevărată a vieţii noastre.

Dacă este aşa, atunci aceste desfătări sunt într‑adevăr moduri de a‑L iubi pe Dumnezeu. O conştiinţă liberă şi curată ne ajută să‑L vedem mai mult pe El şi ne face în stare să ne bucurăm de El. Scăparea de moarte cu preţul sângelui lui Hristos ne arată mai mult din sfinţenia plină de îndurare a lui Dumnezeu şi din dorinţa Lui ca să fim fericiţi. Darul de a‑i putea revedea pe cei iubiţi nouă scoate în evidenţă minunea lui Dumnezeu de creare a unor relaţii de dragoste. Primirea unor trupuri noi, glorifi­cate, adânceşte identificarea noastră cu Hristosul glorificat. Dar dacă din darurile pe care le dorim lipseşte Dumnezeu—şi mă tem că aşa stau lucrurile cu mulţi din cei ce se declară creştini—atunci n‑am înţeles rostul iertării.

Iertarea este în esenţă modul lui Dumnezeu de a îndepărta marele obstacol în calea părtăşiei cu El. Prin anularea păcatului nostru şi plătirea preţului pentru acest păcat prin moartea propriului Său Fiu, Dumnezeu ne deschide uşa ca să‑L putem vedea şi să ne putem bucura de El pentru vecie. Scopul iertării este să‑L vedem şi să ne bucurăm de El, să‑L savurăm. Scopul crucii este părtăşia sufletească cu Tatăl, părtăşia care să ne satisfacă sufletele. Dacă dorim să fim iertaţi doar din alte motive, nu ne vom bucura de iertare, ci ne vom risipi vieţile.

Care este, deci, motivaţia de bază pentru a ierta? “Iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Trebuie să iertăm “cum ne‑a iertat Dumnezeu.” Dumnezeu ne‑a iertat în aşa fel încât bucuria infinită a părtăşiei Sale devine bucuria noastră. Dumnezeu este scopul iertării. El este şi baza şi mijlocul iertării. Ea vine de la El; a fost realizată prin Fiul Său; şi ea conduce pe oameni înapoi la El având păcatele aruncate în cea mai adâncă mare. De aceea motivul pentru a fi iertător este bucuria de a fi în mod liber şi bucuros în regulă cu Dumnezeu. Plătind un mare preţ, Dumnezeu ne‑a dat ce aveam nevoie mai presus de orice: ni s‑a dat pe Sine însuşi ca să fie bucuria noastră veşnică. Iertarea lui Dumnezeu este importantă pentru un motiv: Ea ni‑L dă pe Dumnezeu!

Ce vor să dea cei ce sunt iertători

Impulsul de a ierta este bucuria pe care o avem în Dumnezeul nostru iertător. Nu doar bucuria că am fost iertaţi, ci şi faptul că prin primirea iertării am primit bucuria în Dumnezeu. Dacă nu vedem acest lucru şi dacă nu‑l experimentăm, probabil că vom schimba motivaţiile centrate în Dumnezeu într‑un fel de bunăvoinţă care încearcă să facă bine oamenilor fără să cunoască ce este mai bun—adică, plăcerea atot‑satisfăcătoare în Domnul. Dacă, însă, înţelegem iertarea ca darul gratuit şi nemeritat al bucuriei în Dumnezeu, atunci vom fi purtaţi de această bucurie, cu dragoste, prin lumea păcatului şi suferinţei. Scopul nostru va fi ca şi alţii, prin Isus Hristos, să găsească iertarea şi bucuria veşnică în Dumnezeu.

Bucuria în Dumnezeu se va revărsa spre alţii ca înţelegere şi milă din toată inima, fiindcă bucuria în Dumnezeul îndurător nu poate refuza mila faţă de alţii. Nu poţi dispreţui lucrul de care te bucuri în Dumnezeu, lucrul care‑ţi place la El. Bucuria în Dumnezeul care nu L‑a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L‑a dat pentru păcătoşii lipsiţi de merit, nu poate răsplăti răul cu rău. Acea bucurie se va manifesta în a arăta milă (Mica 6:8). Bucuria în Dumnezeul care este încet la mânie nu poate coexista cu propria nerăbdare. Ea se va lupta pentru triumful a ceea ce admiră în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeul care din eternitate arată “nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi” (Efeseni 2:7) se bucură să fie generoasă, şi caută căi de a dărui.

Nu sunt creştini pentru că nu doresc să dăruiască

Robert Murray M’Cheyne, păstorul scoţian care a murit la treizeci şi nouă de ani în 1843, a vorbit despre mila şi generozitatea creştinilor ca o evidenţă a faptului că erau în adevăr creştini. El îi iubea pe săracii din parohia sa, şi se temea pentru cei care nu căutau moduri de a le arăta mila.

Sunt îngrijorat pentru cei săraci, dar mai tare pentru voi. Nu ştiu ce vă va spune Hristos în ziua cea mare¼ mă tem că mulţi din cei ce mă ascultă ştiu bine că nu sunt creştini, fiindcă nu le place să dăru­iască. Dărnicia mărinimoasă şi generoasă, fără părere de rău, presupune o inimă nouă; o inimă veche s‑ar despărţi mai uşor de viaţă decât de bani. O, prietenii mei! Bucuraţi‑vă de bani; ţineţi mult la ei; nu daţi nimănui nimic; bucuraţi‑vă de ei repede căci vă spun, voi veţi fi cerşetori toată veşnicia. [i]

Dilema pe care am depăşit‑o

Care este natura şi ţelul dărniciei creştine făcute cu bucurie? Este efortul—făcut cu atâta creativitate şi jertfă cât este nevoie—de a da altora bucurie durabilă şi mereu mai mare[ii]—bucurie în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cel mai mult glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El, aşa cum am argumentat în capitolul 2, atunci trăirea după voia lui Dumnezeu înseamnă că trăim cu bucurie pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Bucuria noastră şi faptul că căutăm să‑i facem şi pe alţii să se bucure Îl glorifică pe Dumnezeu. Şi din moment ce bucuria în Dumnezeu este cea mai mare şi mai durabilă fericire, căutarea ei înseamnă de asemenea dragoste. Întrucât aceeaşi bucurie în Dumnezeu aduce satisfacţie omului şi în acelaşi timp Îl glorifică pe Dumnezeu, nu trebuie niciodată să alegem între a‑i iubi pe oameni sau a‑L glorifica pe Dumnezeu. [iii] Când căutăm plini de bucurie scopul bucuriei altora în Dumnezeu—chiar cu preţul propriei noastre vieţi—noi îi iubim pe ei şi Îl onorăm pe Dumnezeu. Acesta este opusul unei vieţi risipite.

Noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu

Atunci cum putem face pe alţii să se bucure în Dumnezeu? Vom vorbi despre asta în capitolul următor. Dar mai întâi trebuie să fac două clarificări. Prima dintre ele este că, evident, noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Ea este numită “bucuria Duhului Sfânt” [sau bucuria care vine de la Duhul Sfânt] (1 Tesaloniceni 1:6). Este lucrarea lui Dumnezeu: “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa” (Rom. 15:13). Este efectul harului lui Dumnezeu: “Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l‑a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor” (2 Corinteni 8:2). Bucuria lui Dumnezeu este trezită în inimile noastre atunci când Dumnezeu în îndurarea Lui ne deschide ochii să vedem gloria lui Hristos în Evanghelie (2 Corinteni 4:4).

Cu toate acestea, chiar dacă bucuria în Dumnezeu este în esenţă darul lui Dumnezeu, El foloseşte mijloace pentru a‑i aduce pe oameni la plinătatea acestei bucurii. Pavel şi‑a descris propria lucrare ca o slujire pentru bucuria altora. “Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră” (2 Corinteni 1:24). El spune bisericii din Filipi că motivul pentru care Dumnezeu îi mai îngăduie să trăiască este “pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre” (Filipeni 1:25). Isus a spus că propriile Sale cuvinte erau mijloace prin care Dumnezeu dorea să le aducă ucenicilor bucurie: “V‑am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). El a spus de asemenea că rugăciunea era un mijloc de a obţine bucuria: “Până acum n‑aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Lista mijloacelor prin care se capătă bucuria ar putea continua. Însă am vrut doar să arătăm că există anumite lucruri pe care le putem face pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu, atunci când El binecuvântează eforturile noastre prin harul Său care este esenţial.

A‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu este un lucru imens

A doua clarificare este că bucuria în Dumnezeu nu este o experienţă religioasă periferică. Când vorbesc despre a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, mă gândesc la întreaga lucrare mântuitoare înfăptuită de Dumnezeu de la început până la sfârşit. Nu vreau să spun că toată mântuirea stă în bucurie. Spun că bucuria în Dumnezeu este scopul întregei lucrări de mântuire, şi esenţa faptică a ce înseamnă să fii mântuit. Fără această bucurie în Dumnezeu, n‑ar fi mântuire.

Deci, când vorbesc de a‑l face pe cineva bucuros în Dumnezeu, includ planul şi harul lui Dumnezeu “care ne‑a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9). Includ lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos în moarte şi înviere (Romani 3:24‑26). Includ lucrarea divină a naşterii din nou prin care primim o nouă natură (Ioan 3:3‑7; 1 Petru 1:3,23). Includ schimbarea minţii care vine de la Dumnezeu, numită pocăinţă, care produce îndepărtarea de păcat şi întoarcea către Dumnezeu pentru a primi ajutor (2 Timotei 2:25; Fapte 3:19; 26:20). Includ credinţa în Isus Hristos care‑L ia pe El de Mântuitor şi Domn şi Comoară supremă a vieţii (Filipeni 3:7‑9). Includ acea schimbare progresivă în a lua chipul lui Hristos, numită sfinţire (Romani 6:22; 8:29). Includ întreaga viaţă de dragoste care socoteşte mai mare binecuvântare în a da decât în a primi (Fapte 20:35). Şi includ înnoirea totală a trupului, minţii, inimii, relaţiilor, şi a societăţii care se întâmplă parţial în vremea noastră prin pătrunderea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi care se vor desăvârşi la împlinirea planului lui Dumnezeu în veacul viitor (Fapte 3:21; Romani 8:23).

De aceea, când vorbesc de bucuria în Dumnezeu, eu înţeleg o bucurie care îşi are rădăcinile în hotărârea eternă a lui Dumnezeu, a fost cumpărată de către sângele lui Hristos, răsare prin Duhul Sfânt în inima celui născut din nou, se trezeşte în pocăinţă şi credinţă, constituie esenţa sfinţirii şi asemănării cu Hristos, şi dă naştere unei vieţi de dragoste şi unei pasiuni pentru transformarea lumii după imaginea lui Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o realitate imensă plănuită, cumpărată şi produsă de Dumnezeu în vieţile celor aleşi de El pentru gloria numelui Său.

Atunci ce trebuie să facem?

După aceste două clarificări, întreb din nou, ce trebuie să facem noi pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu? Ce căi ale riscului şi jertfirii ar trebui să alegem în pasiunea noastră pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, şi în zelul nostru de a‑L înălţa pe El, şi în dedicarea noastră neprecupeţită de a ne lăuda doar cu crucea? Despre aceasta vor vorbi capitolele următoare.