MĂREŢIA LUI HRISTOS ÎN MISIUNE ŞI CARITATE—UN APEL CĂTRE GENERAŢIA DE AZI

Pe unii din voi Dumnezeu vă îngrădeşte din toate părţile. Este ca un fel de “hăituire” a cerului, cu scopul de a vă face cu mult mai fericiţi în situaţii periculoase şi nedorite. Misionarii şi lucrătorii de caritate nu apar din nori. Ei vin dintre oamenii ca voi, captivaţi de gloria lui Dumnezeu şi opriţi din drumul lor. Câteodată asta se întâmplă în timp ce ei se îndreaptă în direcţii diametral opuse.

Cum l‑a captivat Dumnezeu pe Adoniram Judson pentru Burma

Aşa s‑a întâmplat cu Adoniram Judson, primul misionar trimis din America în afara graniţelor, care a plecat în călătoria cu vaporul însoţit de soţia sa la vârsta de douăzeci şi trei de ani, la 17 februarie 1812. Erau căsătoriţi de doisprezece zile. Şi‑a trăit restul vieţii restul vieţii, până în 1850, “în multe necazuri, cu bucurie” pentru a aduce Burma sub stăpânirea lui Hristos şi a‑i face pe oameni fericiţi în Dumnezeu pentru totdeauna. Dar mai întâi Dumnezeu a trebuit să‑l întoarcă în loc, şi a făcut‑o într‑un fel care l‑a uluit în aşa fel pe Judson, încât n‑a putut uita niciodată intervenţia providenţială a lui Dumnezeu în convertirea sa.

Fiu de păstor, el a fost un băiat eminent. Mama sa l‑a învăţat să citească în doar o săptămână la vârsta de trei ani pentru a‑i face o surpriză tatălui său când se va întoarce dintr‑o călătorie. [i] La şaisprezece ani s‑a înscris ca student la Colegiul Rhode Island (mai târziu Brown University) şi a absolvit în fruntea clasei trei ani mai târziu, în 1807.

Depărtarea de Dumnezeu

Ce n‑au ştiut părinţii săi evlavioşi a fost că Adoniram era momit de către un coleg al său să se departe de credinţă. Acest coleg, care se numea Jacob Eames, era Deist. [ii] La vremea când şi‑a terminat colegiul, Judson nu avea o credinţă creştină. El a ascuns acest lucru de părinţii săi până când a împlinit douăzeci de ani, la 9 august 1808, când le‑a sfâşiat inimile anunţându‑i că nu crede în Dumnezeu şi că‑şi dorea să scrie piese de teatru şi intenţionează să plece la New York, lucru pe care l‑a şi făcut peste şase zile. A plecat călare pe un cal pe care i l‑a dat tatăl lui ca parte din moşte­nire.

Nu s‑a dovedit însă să fie viaţa la care visase. S‑a ataşat de nişte actori ambu­lanţi şi, aşa cum a spus mai târziu, a trăit o viaţă “nechibzuită, de vagabond, găsind adăpost pe unde putea, şi înşelând pe oameni oridecâte ori avea prilejul.”[iii] Dezgustul faţă de ceea ce a găsit acolo a fost începutul unor intervenţii remarcabile ale provi­denţei. Dumnezeu se apropia de Adoniram Judson.

S‑a dus să‑l viziteze pe unchiul său Ephraim în Sheffield, dar în schimb a întâlnit acolo “un tânăr pios” care l‑a uimit prin fermitatea sa în convingerile sale creş­ti­ne, fără a fi “auster şi dictatorial.”[iv] I s‑a părut ciudat să‑l întâlnească pe tânărul acesta în locul unchiului său pe care dorea să‑l vădă.

O noapte de neuitat

În noaptea următoare a stat într‑un han mic de sat în care nu mai fusese până atunci. Hangiul şi‑a cerut scuze spunând că s‑ar putea să fie deranjat în timpul nopţii de un om grav bolnav care se găsea în camera alăturată. În timpul nopţii Judson a auzit paşi încoace şi încolo şi voci şoptite şi gemete şi respiraţii întretăiate. Se frământa gândindu‑se că omul de alături s‑ar putea să nu fie pregătit să moară. S‑a gândit şi la el însuşi şi i‑au venit în minte gânduri teribile în legătură cu moartea sa. Se simţea ridicol, fiindcă un bun Deist nu trebuia să aibă astfel de frământări lăuntrice.

Pe când pleca în dimineaţa următoare, a întrebat dacă omul de alături era mai bine. “Este mort,” i‑a spus hangiul. Judson a fost izbit de acest final. În timp ce ieşea a întrebat, “Îl cunoşteaţi pe omul acela?” “O, da. Era un tânăr de la un colegiu din Providence. Numele lui era Eames, Jacob Eames.”[v]

De‑abia s‑a mai putut mişca. A rămas acolo timp de mai multe ore gândindu‑se la moarte şi la eternitate. Dacă prietenul său Eames ar fi avut dreptate, atunci evenimentul care s‑a întâmplat n‑avea nici o însemnătate. Însă Judson nu putea crede asta: “Faptul că iadul s‑a deschis în acel han de ţară şi l‑a înhăţat pe Jacob Eames, prietenul său cel mai drag şi călăuzitorul său, din patul de alături—acesta nu putea fi, efectiv nu putea fi o simplă coincidenţă.”[vi] Dumnezeu era real. Şi El îl urmărea pe Adoniram Judson. Dumnezeu ştia prin cine dorea să‑l ajungă la poporul din Burma.

Viu pentru Hristos şi mort pentru America

Convertirea lui Judson nu a fost imediată. Dar de acum era sigură. Dumnezeu era pe urmele lui, ca şi în cazul apostolului Pavel pe drumul Damascului, şi nu era chip de scăpare. Au urmat luni de frământare. A intrat la Seminarul Andover în octombrie 1808 şi în decembrie s‑a dedicat în mod solemn lui Dumnezeu. La 28 iunie 1809, Judson s‑a oferit în cadrul bisericii Congregaţionaliste pentru a sluji ca misionar în Răsărit.

În aceeaşi zi a întâlnit‑o pe Ann şi s‑a îndrăgostit de ea. La o lună de când a cunoscut‑o pe Ann Hasseltine, i‑a declarat intenţia de a o cere în căsătorie. Ştia că viaţa pe care urma să o aleagă era nu doar periculoasă şi murdară, ci şi la distanţă. Nu se aştepta să se mai întoarcă vreodată în America. S‑a mai întors o singură dată, treizeci şi trei de ani mai târziu, şi apoi niciodată. Ann a plecat cu el şi a murit în Burma. Iată scrisoarea pe care Judson i‑a scris‑o tatălui ei, în care i‑o cerea ca parteneră în lucrarea de misiune:

Vreau acum să vă întreb dacă sunteţi de acord să vă despărţiţi de fiica dumnea­voastră la începutul primăverii viitoare, pentru a n‑o mai vedea niciodată în această lume; dacă sunteţi de acord cu plecarea ei, şi expunerea ei la greutăţile şi suferinţele vieţii de misionar; dacă sunteţi de acord cu expunerea ei la primejdiile oceanului, la influenţa fatală a climatului sudic al Indiei; la tot felul de lipsuri şi încercări; la degradare, insultă, persecuţie, şi posibil la o moarte violentă. Puteţi fi de acord cu toate acestea, de dragul Celui ce şi‑a părăsit casa cerească şi a murit pentru ea şi pentru dumneavoastră; de dragul sufletelor nemuri­toare care pier; de dragul Sionului şi al gloriei lui Dumnezeu? Puteţi fi de acord cu toate acestea în nădejdea unei reîntâlniri apropiate cu fiica dumneavoastră în ţara gloriei, cu cununa neprihănirii, împodobiţi cu aclamaţiile de laudă aduse Mântuitorului din partea păgânilor mântuiţi, prin lucrarea ei, de la chinul şi disperarea veşnică? [vii]

Tatăl ei a lăsat‑o pe ea să decidă. Ea a spus, Da.

Dumnezeu nu ne cheamă la ceva uşor, ci la bucurie plină de credinţă. El se apropie de unii din voi, zâmbind şi cu lacrimi în ochi, ştiind cât de mult vă va descoperi din fiinţa Sa—şi cât de mult veţi avea de plătit. În timp ce scriu, mă rog pentru voi să nu‑I întoarceţi spatele.

Mila pentru oameni şi pasiunea pentru Dumnezeu sunt una

Dacă ai milă pentru oamenii care pier şi pasiune pentru reputaţia lui Hristos, trebuie să‑ţi pese de misiunea în lume. Una din sarcinile sau din poverile acestei cărţi este să arate cum arată viaţa când crezi că nu trebuie să alegi—sau între motivaţia iubirii oamenilor sau între aceea de a‑L glorifica pe Hristos. Acestea nu sunt motivaţii separate. Una o include pe cealaltă. De aceea, dacă ţelul tău este să‑i iubeşti pe oameni, îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu. Iar dacă ţelul tău este să‑L glorifici pe Hristos, care este Dumnezeu întrupat, de asemenea îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face pe oameni bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu

Motivaţia pentru aceasta este că orice scop nobil, dacă nu este însoţit de dorinţa de a le da oamenilor bucuria veşnică în Dumnezeu, înseamnă de fapt condamnare cu o faţă frumoasă. Dragostea doreşte întotdeauna ce este mai bun pentru cei nevoiaşi, şi nu este nimic mai bun este decât ca ei să se bucure deplin şi veşnic de Dumnezeu. În mod similar, orice efort de a‑L onora pe Hristos care nu are ca ţel să‑L prezinte pe El, în faţa supuşilor Săi care L‑au trădat, drept Comoară atotsatisfăcătoare, înseamnă complicitate la revoltă. Dumnezeu este lăudat doar atunci când este preţuit. Atunci Îi plătim tributul cuvenit, când El ne este Comoară. Nu poţi să‑i iubeşti pe oameni sau să‑L onorezi pe Dumnezeu fără a face ambele. Această singură pasiune—să vezi că Hristos este glorificat prin faptul că oamenii condamnaţi pieirii ajung să‑şi găsească satisfacţia eternă în El—este motorul marelui efort global pe care îl numim misiunea mondială.

Dacă vii fără interes şi fără cunoştinţă

Nu toţi cei ce citesc acest capitol se apropie de el cu o pasiune clară şi motiva­toare pentru slava lui Hristos între popoarele din lume care nu‑L cunosc. Cei mai mulţi dintre noi sunt parohiali şi etno‑centrici şi înguşti, şi poate că uneori chiar egocentrici sau rasişti în felul nostru de viaţă. Rar de tot, sau poate deloc, ne gândim la cauza globală, multinaţională, multietnică, multi‑lingvistică a lui Dumnezeu, şi care sunt dorinţele şi scopurile lui Dumnezeu pentru Guinea sau Indonezia sau Tanzania sau Thailanda sau Kazahstan sau Uzbekistan sau Turcia sau Cehia sau China sau Japonia sau Camerun sau Myanmar sau Somalia sau printre grupurile Hmongi sau Dakota sau Ojibwa din Minnesota.

Deci nu presupun că ai ajuns la acest capitol cu un interes clar şi intens pentru vestea cu adevărat bună în lume—despre care canalele media nu transmit niciodată ştiri—adică, despre răspândirea adevărului şi credinţei creştine printre popoarele lumii prin care se pregăteşte calea către împlinirea lucrării lui Dumnezeu care va face toată istoria lumii să arate exact ce este de fapt—un scurt preludiu înainte de împărăţia veşnică şi glorioasă a lui Hristos. Nu cred că te apropii să citeşti acest capitol cu inima însufleţită de scopul global măreţ al lui Dumnezeu. Deci aş vrea să‑L las pe Dumne­zeu să‑ţi spună, cu propriile Lui cuvinte, despre priorităţile Sale.

Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri (Psalmul 22:27‑28)

Există rugăciunile din Vechiul Testament:

Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamu­rile şi se veselesc (Psalmul 67:3‑4)

Există poruncile din Vechiul Testament:

Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui! ¼ Spuneţi printre neamuri: "Domnul împărăţeşte! (Psalmul 96:3,10).

Există Marea Trimitere din Noul Testament, dată de Hristosul înviat:

Isus S‑a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le‑a zis: “Toată puterea Mi‑a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi‑vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându‑i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18‑20).

Există apoi viaţa extraordinară de dedicare totală pentru misiune:

Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: "Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n‑auziseră de El, Îl vor cunoaşte" (Romani 15:20‑21).

Există apoi imaginea magnifică a rezultatului final al scopului lui Dumnezeu în istorie:

Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: "Vrednic eşti tu să iei cartea şi să‑i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!" (Apocalipsa 5:9‑10).

O declaraţie în rezumat despre credinţa necesară în lucrarea de misiune

Prin aceste versete şi din multe altele, am simţit prin ani imboldul să mă gândesc şi să predic despre marele scop global al lui Hristos numit misiune. Cu câţiva ani în urmă, liderii bisericii noastre au făcut un proiect de mărturisire de credinţă care să ne ghideze în lucrarea de ucenicizare şi în selectarea unor noi lucrători în biserică. Paragraful 13 din acel document sumarizează ceea ce simţim noi despre lucrarea de misiune:

Noi credem că însărcinarea dată de Domnul Isus de a face ucenici din toate neamurile este obligatorie pentru Biserica Sa până la sfârşitul veacului. Această lucrarea constă în proclamarea Evangheliei către fiecare trib şi limbă şi popor şi naţiune, botezându‑i, învăţându‑i cuvin­te­le şi căile Domnului, şi adunându‑i în biserici care îşi pot îndeplini chemarea creştină în mijlocul popoarelor respective. Scopul final al misiunii mondiale este ca Dumnezeu să creeze, prin Cuvântul Său, închinători care să glorifice numele Său prin credinţa şi ascultarea cu bucurie în inimă. Lucrarea de misiune se face acolo unde nu există în­chi­nare adevărată. Când veacul acesta va ajunge la capăt, şi mulţimile nenumărate ale celor răscumpăraţi vor cădea cu faţa la pământ înaintea tronului lui Dumnezeu, misiunea va înceta. Ea este o necesitate tempo­rară. Însă închinarea rămâne pentru totdeauna. De aceea închinarea este combustibilul şi scopul misiunii. [viii]

Chiar şi civililor le place să urmeze defilarea triumfătoare a celor din prima linie

Iată imaginea generală: Hristos a venit şi a murit şi apoi a înviat pentru a‑Şi strânge pentru numele Său o companie, o mulţime nenumărată de oameni bucuroşi, din toate neamurile care sunt în lume. La aceasta ar trebui să viseze orice creştin. Scriu lucrul acesta cu mare atenţie, în lumina a ceea ce am scris în capitolul 8 despre ocupaţiile seculare. Este un lucru crucial ca milioane de creştini să‑şi împlinească chemarea vieţii lor în slujbele seculare, după cum este crucial ca în vreme de război întreagă ţesătura vieţii şi culturii să nu se destrame. Însă în vreme de război, chiar şi milioa­ne­lor de civili le place să audă veşti din primele linii. Le place să audă despre biruinţa trupelor. Visează la ziua când nu va mai fi răboi. La fel este şi cu creştinii. Toţi ar trebui să visăm la asta. Ar trebui să ne placă să auzim despre avansul împă­răţiei Domnului Isus. Ar trebui să ne placă să auzim despre biruinţele Evangheliei şi despre modul în care Hristos îşi plantează biserica între popoare care au fost ţinute timp de secole sub puterea străină a întunericului.

Acesta este felul de a lucra în istoria lumii noastre—ca oameni din toate naţiunile şi triburile şi limbile să vină şi să se închine şi să‑L preţuiască pe Hristos mai mult decât orice. Sau, după cum se exprimă Pavel în Romani 15:9, “ca Neamurile [toate popoarele] să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui.” Nu este posibil în poporul lui Dumnezeu să existe demisie pe motiv de oboseală, sau retragere laşă, sau mulţumire cu situaţia proprie fără a gândi la alţii, în timp ce mii oameni din popoare ne‑evanghelizate nu‑L au pe Hristos ca Domn. Fiecare creştin (care iubeşte pe oameni şi Îl onorează pe Hristos ) nu poate sta nepăsător în această perspectivă.

Perspectiva neadecvată de copii de mingi

Unii pot spune, “Dar nu învaţă Evanghelia despre iertarea de păcate şi despre primirea nădejdii vieţii veşnice şi despre umplerea cu Duhul sfinţeniei şi despre schim­barea după chipul lui Isus astfel încât să fiu o mamă sau tată sau fiu sau fiică sau prieten sau angajat sau cetăţean mai bun?” Răspunsul, desigur, este Da. Dacă însă aceasta este toată perspectiva noastră în umblarea cu Dumnezeu, ratăm imaginea generală. Ratăm punctul cel mai important din toate. Suntem ca băieţii de mingi de la Stadionul Yankee care se gândesc că lucrul cel mai extraordinar din tot Campionatul Mondial este să arunce repede mingea la jucătorul din teren care o aşteaptă.

Vă rog, deci, în numele Domnului Isus, să vă treziţi din somn, să vă lărgiţi inma şi să vă deschideţi mintea, şi să vă întindeţi aripile. Ridicaţi‑vă deasupra vieţii voastre limitate—da, o viaţă foarte importantă, pe care Dumnezeu n‑o dispreţuieşte—pentru a vedea întreaga imagine, măreaţă şi senzaţională, a ţelului global al lui Dumnezeu în istoria omului, ţel care nu poate fi împiedicat. “Eu zic: "Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10). “În Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:10‑11). “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).

Nu vă simţiţi ofensaţi—uniţi‑vă în parteneriatul bucuriei

Pe măsură ce Dumnezeu vă dă aripi să vă ridicaţi şi să vedeţi lumea în felul în care o vede El, mă rog ca mulţi dintre voi să fie eliberaţi de situaţia voastră prezen­tă—legaţi de serviciu, de vecini, de situaţia socială sau naţională în care trăiţi, sau de planurile pe care vi le‑aţi făcut—şi să vă simţiţi chemaţi la o angajare directă în acest scop măreţ, istoric, global, al lui Dumnezeu, ca unul care pleacă el însuşi, nu doar ca unul care trimite pe altul în misiune. Fie ca niciunul din cei consacraţi lucrării locale sau unui loc de muncă secular foarte bun să nu se simtă ofensaţi de acest apel. Mai degrabă bucuraţi‑vă. Sunteţi liberi să staţi sau sunteţi liberi să vă duceţi. Mulţi dintre voi vor trebui să rămână acasă. Rămânerea vostră acasă este crucială scopurilor lui Dumnezeu în locul unde sunteţi, şi este crucială scopurilor lui Dumnezeu pentru locurile unde nu sunteţi, dar unde trebuie să se ducă alţii. Nu este nevoie să vă simţiţi vinovaţi sau să aveţi resentimente. Este mare nevoie de un parteneriat cu bucurie.

Acei care rămân acasă—trimiţătorii—ar trebui să ţină minte următorul lucru remarcabil: Validarea tuturor lucrărilor de caritate de acasă este misiunea din afară, fiindcă ea le exportă în alte părţi. Plantarea unei biserici într‑un popor neatins de învăţătura Evangheliei înseamnă crearea unei baze de operaţii pentru împlinirea lucrării de caritate pe care a poruncit‑o Dumnezeu faţă de cei săraci. Dacă nu lăsăm lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor acasă “ca ei să vadă faptele noastre bune, şi să slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 5:16), ce fel de ascultare putem exporta către alte naţiuni? Marea Trimitere include cuvintele, “Învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit” (Matei 28:20). Şi ce ne‑a poruncit? Ne‑a spus istoria unui om disperat şi rănit şi a unui Samaritean milostiv care “a îngrijit de el,” după care ne‑a zis nouă tuturor, “Du‑te de fă şi tu la fel” (Luca 10:37).

Caritatea de acasă face misiunea externă credibilă

Oamenii care stau în ţara lor de baştină sunt înconjuraţi din toate părţile de nevoi. Avem nevoie doar de ochi să vedem şi de inimi care să nu treacă pe alături nepăsătoare. Această provocare nu este separată de provocarea pe care o pune misi­unea. Faptul de a ne arăta în mod practic mila faţă de cei săraci arată la noi acasă frumuseţea lui Hristos şi face exportul credinţei creştine credibil. Suntem ipocriţi dacă pretindem ce suntem entuziaşti în ce priveşte misiunea externă în timp ce neglijăm nenorocirile de acasă. Ceva nu era în regulă cu preotul şi levitul din istoria bunului Samaritean, care aveau fără îndoială ţeluri religioase îndepărtate, dar care nu erau mişcaţi de suferinţa de lângă ei, fiindcă trebuia să‑şi murdărească mâinile. Lucrarea de caritate în imediata noastră vecinătate validează autenticitatea preocupărilor noastre pentru locurile depărtate.

Misiunea în ţări străine şi lucrarea milei de acasă sunt legate prin însăşi natura Evangheliei pe care o propovăduim la oameni. Esenţa Evangheliei este următoarea: “El [Hristos], măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (1 Corinteni 8:9). Mântuirea de care ne bucurăm noi înşine şi pe care o trimitem şi altora, este o lucrare a milei lui Dumnezeu faţă de cei săraci, care ne include pe toţi. Noi ne datorăm viaţa dedicării lui Dumnezeu pentru misiune şi milă. El a venit de departe pentru a ne ajuta, şi ajutorul Său include toate tipurile de nevoi cu care ne confruntăm. El nu S‑a menajat ajutându‑ne. De fapt, El a şi fost omorât. Această suferinţă îndurată din milă pentru noi este atât preţul plătit, cât şi calea mântuirii noastre. “Hristos a suferit pentru voi, şi v‑a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Misiunea şi mila sunt de nedespărţit fiindcă însăşi Evanghelia pe care o ducem noi altora porunceşte şi mandatează mila faţă de cei săraci acasă.

Comparaţia devastatoare a lui Warfield

N‑am citit niciodată vreo declaraţie mai bună în legătură cu această conexiune decât citatul următor din B. B. Warfield, un profesor de la Seminarul Princeton care a murit în 1921. El răspunde la unele din cele mai neplăcute întrebări despre lucrarea pentru săraci, comparând‑o cu lucrarea lui Hristos pentru noi.

Acum, dragii mei creştini, unii din voi se roagă ziua şi noaptea să fie mlădiţe în adevărata Viţă; vă rugaţi să fiţi transformaţi după chipul lui Hristos. Dacă este aşa, atunci trebuie să fiţi ca El în dărnicie¼ fiindcă “El, măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi”¼ Obiecţia nr. 1. “Banii mei sunt ai mei.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Sângele Meu este al Meu, viaţa Mea este a Mea” ¼ atunci unde am fi fost noi acum? Obiecţia nr. 2. “Săracii nu merită.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Aceştia sunt nişte răvrătiţi ticăloşi¼ pentru ei să‑Mi dau viaţa? Mi‑o voi da pentru îngerii cei buni.” Dar nu, El a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă, şi a venit după oaia pierdută. El şi‑a dat viaţa pentru cei fără merit. Obiecţia nr. 3. “Săracii pot abuza de ajutorul dat.” Răspuns: Hristos putea să spună la fel, da, şi cu mult mai multă dreptate. Hristos ştia că mii de oameni vor călca în picioare sângele legământului; ştia că cei mai mulţi îl vor dispreţui; ştia că mulţi vor folosi harul Său drept motiv ca să păcătuiască mai mult; şi totuşi, El şi‑a dat sângele. O, dragii mei creştini! Dacă doriţi să fiţi asemeni lui Hristos, dăruiţi mult, dăruiţi des, dăruiţi fără părere de rău şi celui stricat şi celui sărac, şi celui care nu mulţumeşte şi celui care nu merită. Hristos este glorios şi fericit şi aşa veţi fi şi voi. Eu nu urmăresc banii voştri, ci fericirea voastră. Amintiţi‑vă de cuvintele Sale, “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”[ix]

Exact cum există un parteneriat între Evanghelie şi mila faţă de săracul de lângă tine, tot aşa există un parteneriat minunat între creştinii care sunt biserica care face caritate acasă şi creştinii care plantează în alte locuri biserica caritabilă. Nici una din acestea două nu înseamnă risipire a vieţii. Într‑adevăr autenticitatea fiecăreia depinde mult de autenticitatea celeilalte. Este ipocrizie să pretinzi să trimiţi altora ceea ce tu nu ai. Şi este ipocrizie să ai o comoară şi s‑o ţii doar pentru tine.

Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor

Parteneriatul dintre laicii care slujeau acasă şi misionarii din alte ţări a existat înainte şi se poate lega din nou. În primele decade ale secolului douăzeci, Student Volunteer Movement [Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor] a apărut brusc pe scena americană cu un impact misionar imens. Era remarcabilă prin numărul de misionari trimişi şi prin numărul mare de credincioşi din toate domeniile care o sprijineau. A fost un parteneriat magnific.

Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor (MVS) erau încă de demult, de la faimoasa Întâlnire de Rugăciune din 1806 din Haystack, Massachusetts. O trezire spirituală i‑a trezit pe studenţii Colegiului Williams şi a făcut un mic grup de tineri să se dedice rugăciunii de două ori pe săptămână pe malul râului Hoosack. Ei se rugau pentru lupta spirituală purtată de ceilalţi studenţi. În luna august 1806 au fost suprinşi de o furtună cu fulgere în timp ce se întorceau de la rugăciune şi s‑au adăpostit sub marginile zdrenţuite ale unei căpiţe de fân. Au folosit timpul petrecut acolo continu­ând să se roage. De data aceasta s‑au rugat pentru trezirea printre studenţi a interesului pentru misiunea din alte ţări.

Unul din ei, Samuel Mills, i‑a îndemnat pe tinerii din grupul acesta mic să se gândească dacă n‑ar fi ei înşişi dispuşi să fie misionari. Pentru a ne da seama de tensiunea acelui moment trebuie să ne amintim că în acel moment al istoriei ameri­cane nici un misionar nu părăsise încă ţărmurile Americii pentru a pleca în alte ţări. Nu existau societăţi misionare. Bisericile în general nu aveau o viziune pentru oamenii nemântuiţi de pe alte ţărmuri ale oceanelor primejdioase. Era, aşa cum spun mulţi şi azi, destul de lucru acasă. Lucru adevărat! Însă acest mic grup de studenţi rugativi n‑au mai fost mulţumiţi cu biserica americană, care nu ardea de dragoste pentru popoarele străine de Evanghelie şi nu ardea de zel pentru gloria lui Hristos între neamuri. N‑au mai fost satisfăcuţi cu o biserică care nu trimetea misionari peste hotare. Dumnezeu i‑a ajutat să biruiască împotriva acestei întregi inerţii spirituale, istorice şi structurale.

Aşa s‑au născut “fraţii”

Rugându‑se sub căpiţa de paie, ei s‑au dedicat slujirii misionare. “La acea întâlnire sub căpiţa de paie mişcarea misionară în Statele unite şi‑a primit impulsul iniţial.”[x] În acel Septembrie, grupul a format “Societatea Fraţilor” pentru a întări hotărârea lor de a se dedica slujirii misionare. Samuel Mills a răspândit viziunea “Fraţilor” cât a studiat la Yale şi apoi la Seminarul Andover. El s‑a transferat la Andover pentru a fi parte la lucrarea lui Dumnezeu sub conducerea studentului Adoniram Judson. Acest grup de “fraţi” de la Andover a dat impulsul celei dintâi agenţii misionare americane (Bordul American de Împuterniciţi pentru Misiunea Externă); şi din acest grup au fost trimişi primii misionari americani plecaţi peste hotare, în 1812.

S‑a născut Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor

În 1846, Royal Wilder a plecat în India trimis de acest cel dintâi Bord American de Împuterniciţi. S‑a reîntors în 1877 din motive de sănătate şi s‑a stabilit în Princeton. Acolo fiul său, Robert, a format “Societatea de Misiune pentru Străinătate din Princeton.” Rugăciunile acestui grup au dus la ţinerea unei adu­nări hotărâtoare organizată de D. L. Moody la Mount Hermon, în Massachusetts, în vara lui 1886. Douăsute cincizeci şi unu de studenţi s‑au adunat pentru o conferinţă biblică care a ţinut o lună întreagă. După o cuvânt convingător adresat de fratele păstor A. T. Pierson în legătură cu misiunea în afara graniţelor, o sută din aceşti studenţi s‑au oferit ca voluntari pentru slujirea peste hotare. Spiritul acestui eveniment a cuprins lumea studenţească. În timpul anului şcolar 1886‑1887, Robert Wilder şi John Forman au călătorit în 167 campusuri studenţeşti pentru a răspândi viziunea. Organizaţia Mişcării de Voluntariat a Studenţilor a luat fiinţă formal doi ani mai târziu, avându‑l pe John R. Mott ca preşedinte.

Scopul ei, aşa cum îl prezenta Mott, avea cinci aspecte:

Scopul în cinci puncte al Mişcării de Voluntariat a Studenţilor este să‑i conducă pe studenţi spre a lua în considerare cu seriozitate chemarea lucrării de misiune peste hotare pentru ei personal ca o lucrare de viaţă; să alimenteze acest scop prin a‑i călăuzi pe studenţii care se înrolează ca voluntari în studiul şi activitatea lor până ajung sub direcţionarea directă a Bordurilor de Misiune; să‑i unească pe toţi voluntarii într‑o mişcare comună, organizată şi energică; să asigure un număr suficient de voluntari bine‑calificaţi care să satisfacă nevoile diferitelor Borduri de Misiune; şi să creeze şi să menţină un interes inteligent, solidar şi activ pentru misiunea în străinătate din partea studenţilor care trebuie să rămână acasă pentru a asigura sprijinirea lucrării misionare prin răspândirea acestei viziuni, prin dărnicie şi prin rugăciune. [xi]

“Creşterea MVS din următoarele trei decade a fost de‑a dreptul fenomenală.”[xii] Lozinca lor era, “Evanghelizarea lumii in această generaţie.” Pâna în 1891 existau deja 6200 de studenţi voluntari care semnaseră o declaraţie care spunea astfel, “Este scopul meu, dacă Dumnezeu va îngădui, să devin un misionar peste hotare.” Din aceştia, 321 plecaseră deja spre locurile de slujire în diferite zone ale globului. Anul de culme al MVS a fost 1920, când 2738 de studenţi au semnat angajamentul şi 6890 au participat la convenţia care avea loc odată la patru ani. “Până în 1945, după cele mai conservatoare estimări, 20500 de studenţi¼ care au semnat declaraţia, au ajuns în câmpul de lucru.”[xiii]

Flacăra studenţilor a cuprins afaceri şi biserici

Există multe lucruri remarcabile în legătură cu această mişcare, şi există o bogăţie de învăţătură şi inspiraţie pentru generaţia noastră, la o sută de ani de atunci. De exemplu, Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor a aprins nu doar râvna studenţilor, ci şi a multor lucrători laici din biserici. J. Campbell White, cel dintâi secretar al Mişcării de Misiune a Laicilor, scria în 1909, “În ultimii douăzeci de ani spiritul misionar s‑a dezvoltat uluitor de mult în colegiile din Statele Unite şi Canada¼ făcând mii de bărbaţi şi femei de calibru mare să trăiască având drept ţel dominant în viaţa lor misiunea. [xiv] Atras de acest zel, un om de afaceri tânăr a participat în 1906 la convenţia MVS din Nashville. El se gândea în sine însuşi, Dacă laicii din America de Nord ar privi lumea prin ochii acestor studenţi, s‑ar mobiliza cu toată puterea lor şi ar strânge toate fondurile necesare acestei acţiuni. [xv] Cu prilejul unei adunări de rugăciune a oamenilor de afaceri care a avut loc la 5 noiembrie 1906 în New York, a luat fiinţă Mişcarea de Misiune a Laicilor.

Scopul ei declarat era “investigarea, mobilizarea şi organizarea; investigarea de către laici a condiţiilor misionare, mobilizarea laicilor la o politică misionare adec­vată, şi organizarea laicilor pentru cooperarea cu lucrătorii şi Bordurile de Misiune în scopul înrolării întregii Biserici în lucrarea ei supremă de mântuire a lumii.”[xvi]

Darul liderilor cu pasiune

Exact cum Dumnezeu a pregătit o conducere extraordinară a MVS prin Robert Wilder, Robert Speer şi John R. Mott, la fel a ridicat Dumnezeu lideri pentru Mişcarea de Misiune a Laicilor. Aceştia au vorbit cu atâta putere profetică încât mii de laici au înţeles viziunea scopurilor globale ale lui Dumnezeu. Liderul mişcării nu era misionar, nici păstor. Era un om de afaceri. Parteneriatul care s‑a format între studenţi, adică între cei ce plecau, şi oamenii de afaceri, adică cei care trimeteau, a fost foarte profund, datorită faptului că fiecare grup avea lideri vizionari centraţi în Dumnezeu. Amândouă grupurile erau mânate de aceeaşi pasiune de a nu‑şi risipi vieţile. Acest lucru transpare din aproape fiecare frază scrisă de J. Campbell White:

Cei mai mulţi oameni nu sunt satisfăcuţi cu rezultatele concrete ale vieţii lor. Nimic nu poate satisface deplin viaţa lui Hristos existentă în urmaşii Săi decât adoptarea scopului lui Hristos referitor la lumea pe care El a venit s‑o izbăvească. Faima, plăcerea şi bogăţiile sunt doar pleavă şi cenuşă în comparaţie cu bucuria nemărginită şi durabilă de a lucra cu Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale eterne. Acei ce pun tot ce au în slujirea lui Hristos se bucură de cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri pe care le poate oferi viaţa. [xvii]

Trimiţătorilor nu le este ruşine de cauza pe care o susţin

Încă odată subliniez că ceea ce spun aici nu este în contradicţie cu ceea ce am afirmat în capitolul 8 despre valoarea muncii seculare. Adevărul este că, în timp de război, indiferent cât de importantă este în ea însăşi munca civililor, fiecare doreşte să ajute, să aibă un impact la efortul de război acolo departe, unde trebuie distruse liniile inamice. Laici, păstori, biserici—noi toţi care stăm în spatele frontului—vom avea parte de “cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri” dacă ne lărgim inimile nu doar pentru nevoile de lângă noi, ci şi pentru locurile tari şi înţelenite din lume.

Oamenii de afaceri de acum o sută de ani au privit chemarea lor seculară şi viziunea lor misionară ca fiind un tot unitar. Modul în care J. Campbell White a articulat viziunea mişcării în fruntea căreia era, i‑a făcut pe oamenii de afaceri să înţeleagă unitatea vieţii sub conducerea lui Hristos. El a spus:

Această mişcare are cele mai mari cerinţe pentru oameni. Ea se luptă să le transmită chemarea divină la o viaţă a cărei scop dominant este să stabileasă domnia lui Hristos în relaţiile umane¼ Ea le reamin­teşte¼ că egoismul este sinucidere în timp ce slujirea altora aduce sufletului satisfacţia supremă care poate exista. [xviii]

Efect motivant asupra bisericii de atunci, dar ce putem spune despre ziua de azi?

White a arătat generaţiei sale că pasiunea pentru misiune nu a fost doar o cale de a salva lumea, ci şi o cale de a salva biserica:

Efortul de evanghelizare a lumii prezintă cele mai rapide şi mai sigure metode de a salva Biserica. Resursele noastre materiale ne pot copleşi într‑atât încât să cădem în pericolul de a ne încrede în bogăţii mai mult decât în Dumnezeu. “Dacă unui om i se măresc bogăţiile, nimic altceva nu‑l poate împiedica să ajungă mic în suflet decât dărnicia costantă.” Evanghelizarea lumii este singura investiţie destul de mare şi destul de importantă pentru a constitui o variantă de cheltuire înţeleaptă a resurselor care sunt la îndemâna Bisericii. [xix]

Acest adevăr este încă actual. Misiunea nu este crucială doar pentru viaţa lumii de afară. Misiunea este crucială şi pentru viaţa Bisericii. Noi pierim împreună cu bogăţia noastră dacă nu ne dăruim pe noi înşine în lucrarea de caritate acasă şi în lucrarea de misiune între popoarele nemântuite. În America suntem foarte înstăriţi. Biserica deţine toţi banii necesari trimiterii şi sprijinirii unei armate de ambasadori ai jertfirii de sine şi ai împărţirii bucuriei către alţii. Dar Biserica (adică oamenii care o formează) nu dau din mână aceşti bani.

În 1916 Protestanţii dăruiau bisericilor lor 2,9% din venituri. În 1933, în cea mai neagră perioadă a Marii Depresiuni economice, pro­centul a fost de 3,2%. În 1955, imediat după ce abundenţa a început să fie simţită, procentul era tot de 3,2%. În 2000, când Americanii erau, după plata taxelor şi inflaţie, cu 450% mai bogaţi decât în timpul Marii Depresiuni economice, Protestanţii dăruiau 2,6% din venituri bisericilor lor. [xx]

Mai mult decât atât, “Dacă membrii bisericilor creştine istorice din Statele Unite ar fi dăruit în medie 10% din venitul lor în anul 2000, ar fi existat un fond anual suplimentar de 139 miliarde de dolari care să fie folosit pe canale bisericeşti.”[xxi] Adău­gaţi la acesta faptul cu adevărat şocant că, din banii pe care‑i dăruim bisericii, mai puţin de 6% se duce către misiunea externă, şi din această sumă doar 1% se foloseşte pentru atingerea oamenilor care nu au venit încă în contact cu Evanghelia.”[xxii] Nu vrem prin asta să spunem că ar trebui să abandonăm un front sau altul. Ce vreau să spun este că există resurse pentru toate acţiunile în folosul celor nemântuiţi dacă trăim astfel încăt să arătăm că Hristos este Comoara noastră.

Nu‑L vom cunoaşte pe deplin decât dacă ne implicăm în misiunea Lui

Pentru folosul ei propriu, biserica trebuie să se implice în misiune. Nu‑L vom cunoaşte pe Hristos în deplinătatea majestăţii Sale până nu‑L vom cunoaşte triumfător printre naţiunile lumii. Nu‑L vom admira şi nu‑L vom lăuda după cum se cuvine până când nu‑L vom vedea adunându‑şi o oştire de închinători din toate grupurile şi popoarele lumii—inclusiv dintre popoarele tradiţional musulmane sau hinduse sau budiste. Nimic nu lărgeşte atât de mult viziunea noastră despre harul triumfător al lui Dumnezeu ca orizontul lucrării Sale de mântuire în cursul istoriei. O, ce istorie măreaţă! “Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gîndi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale” (Psalm 77:11‑12). “Lăudaţi‑L pentru isprăvile Lui, lăudaţi‑L, după mărimea Lui nemărgini­tă!” (Psalm 150:2). “Lăudaţi pe Domnul toate Neamurile; slăviţi‑L, toate noroadele” (Rom. 15:11, care citează Psalmul 117:1).

Care este situaţia în lumea noastră de azi?

Provocările evanghelizării lumii sunt încă foarte mari. Suntem într‑o poziţie mai bună decât oricând înainte pentru a înţelege orizontul şi natura acestei însărcinări. Patrick Johnstone scrie, “Pentru prima dată în istorie avem o situaţie destul de com­pletă a popoarelor lumii şi gradului în care au fost ele evanghelizate.”[xxiii] Există numeroase grupuri care fac muncă de cercetare pentru a ajuta biserica să cunoască grupurile de oameni din lume care au fost preluate, în vederea evanghelizării, de către o biserică creştină sau de o agenţie de misiune. [xxiv] Cartea lui Johnstone ne dă un bun sumar al situaţiei la sfârşitul secolului 20. [xxv]

Un mod bun de exprimare a situaţiei este să spunem că 1,2–1,4 miliarde de oameni n‑au avut niciodată şansa să audă Evanghelia; [xxvi] cu alte cuvinte, ei trăiesc în nişte culturi unde predicarea Evangheliei în moduri inteligibile nu este la îndemână. Unii analişti estimează la mai mult numărul celor ne‑evanghelizaţi. De exemplu, “Annual Statistical Table on Global Mission 2002” de David Barrett şi Todd Johnson dă drept cifră a celor ne‑evanghelizaţi 1.645. 685.000. Asta înseamnă că 26,5 la sută din populaţia lumii trăieşte în grupuri care nu au biserici indigene care să‑i evanghelizeze. [xxvii]

În jur de 95 procente din aceştia trăiesc în aşa‑numita fereastră 10/40 (între latitudinea 10 şi 40 Nord de Ecuator şi între Atlantic şi Pacific). Aceasta este cea mai mare provocare a zilelor noastre.

Johnstone o pune într‑o perspectivă istorică plină de speranţă:

Întorcându‑ne înapoi, vedem un tipar care se înalţă din cei 200 de ani de creştere [a bisericii] pe măsură ce a luat avânt—în anii 1700 Atlanticul de Nord, în anii 1800 Pacificul, în anii 1960 Africa, în anii 1970 America Latină, în anii 1980 Asia de Răsărit, în anii 1990 Eurasia. Acest înconjur odată şi jumătate al globului ne pune în faţă acum provocarea ferestrei 10/40. Asia Centrală şi de Sud, cât şi Orientul Mij­lociu, sunt zonele majore de provocare. Unde va fi reuşita¼ primei decade¼ din [noul] mileniu? Între musulmani, hinduşi, budişti? Acestea sunt ultimele bastioane rămase necucerite unde vrăjmaşul ţine sufletele oamenilor. Fluxul tot mai înalt al Evangheliei loveşte tot mai sus în jurul acestei arii, şi deja avem mostre despre cam ce ar putea însemna o reuşită în aceste locuri. Aş vrea să am spaţiul şi libertatea de a vă povesti lucrurile uimitoare care au loc în aceste fortăreţe teologice impenetrabile. [xxviii]

Dumnezeu face o chemare acestei generaţii: Ascultaţi!

Există o chemare către generaţia de azi să asculte pe Hristosul înviat şi să facă ucenici din toate popoarele ne‑evanghelizate ale lumii. Mă rog ca Dumnezeu să ridice sute de mii de tineri şi “absolvenţi” (care îşi termină studiile şi sunt gata să urmeze o carieră în lucrarea creştină). Mă rog ca această chemare divină să‑ţi răsune şi ţie în inimă cu sentimentul bucuriei, nu cu acel al vinovăţiei. Mă rog ca această chemare să‑ţi fie confirmată cu darurile necesare, cu o dorinţă nestăpânită, cu confirmarea bisericii tale şi cu semnele providenţei. Suflă pentru a transforma într‑un foc orice scânteie de dorinţă în acest sens, citind biografii, meditând asupra Scripturii, cerce­tând despre popoarele străine de Evanghelie, rugându‑te cu pasiune, şi stând de vorbă cu misionari veterani. Nu fugi de chemarea ta. Urmăreşte‑o.

Lasă gândirea ta să se oprească nu numai la indivizii nemântuiţi pe care‑i cunoşti şi care merg în pierzare, ci şi la grupurile întregi de oameni, la popoarele care nu au nici un acces la Evanghelie. Aceasta a fost marea ambiţie a apostolului Pavel: “Să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit” (Romani 15:20). Întotdeauna vor exista oameni care au nevoie de întoarcere la Dumnezeu chiar şi aco­lo unde există deja o biserică înfiinţată. Această lucrare nu este doar lucrarea misiunilor de frontieră, adică de la graniţele împărăţiei lui Dumnezeu. Misiunile de frontieră fac ceea ce a dorit Pavel: Plantează biserici acolo unde acum nu există o posibilitate de lucrare. Aceasta este marea nevoie a vremii de acum—nu doar de misionari care să slujească bisericile înfiinţate în alte ţări (lucru de care este o mare nevoie, mai ales pentru creşterea de conducători în aceste locuri), dar şi de misionari care să meargă la grupuri sau triburi sau în locuri unde nu există încă o biserică care să slujească.

Timpul misiunilor nu s‑a sfârşit

Să nu credeţi că s‑a sfârşit timpul în care era nevoie de misiune externă, iar acum naţiunile respective trebuie să continue şi să sfârşească ce mai e de făcut. Mai există sute de grupuri de oameni şi sunt milioane de persoane în locuri unde nu există creştini are să facă evanghelizarea în cadrul proriei culturi. Trebuie să se facă misiune trans‑culturală. E clar, această lucrare nu trebuie făcută neapărat de un om din cultura Apuseană, din moment ce Dumnezeu îşi creşte biserica mai repede în restul lumii. [xxix] Ar fi minunat să se întâmple aşa. Nu doresc deloc să limitez bucuria dragostei. În plus, se poate ca misionarii Apuseni cu studii înalte dar lipsiţi de experienţă să nu aibă acelaşi succes ca un misionar mai simplu dar mai îndrăzneţ. Referitor la lucrarea între musulmani, Patrick Johnstone spune, “Deseori misionarii cei mai buni sunt acei care au studiat doar puţin despre bazele Islamului, dar au pasiune pentru a‑L împărtăşi pe Hristos. În îndrăzneala lor pentru Isus, sunt gata să se ducă să‑L mărturisească pe Hristos musulmanilor în locuri unde chiar şi islamiştii se tem să meargă.”[xxx] Dar să nu ne înşelăm. Culturile trebuie depăşite, şi acesta este rolul misiunilor. Marea Însărci­nare dată de Domnul Isus va fi sfârşită de misiunile trans‑culturale, nu prin evangheli­zarea în cadrul propriei culturi făcută de persoane din aceeaşi ţară.

Deci “roagă‑L pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:38), şi întreabă‑L dacă nu cumva şi tu trebuie să fii unul din ei. Fii pregătit ca o astfel de rugăciune să te schimbe. Când Domnul Isus le‑a spus ucenicilor să se roage aşa, următorul lucru care s‑a întâmplat a fost că i‑a ales pe cei doisprezece şi i‑a tri­mis, doi câte doi. Roagă‑te deci pentru secerători, şi poate vei deveni chiar tu unul din ei. Dumnezeu trezeşte de multe ori în noi dorinţa, apoi ne dă daruri, şi deschide uşi atunci când ne rugăm şi luăm în calcul posibilităţile reale şi nevoile reale. Fă‑ţi rost de o copie a uimitorului program de rugăciune numit Operation World [Lumea ca teatru de operaţii], şi roagă‑te şi citeşte şi meditează trecând de la naţiune la naţiune în fiecare zi. [xxxi] Gândeşte‑te la oamenii care trăiesc în locuri ca:

·       Libia cu şase milioane de oameni, şi poate doar zece credincioşi indigeni.

·       Buthanul, o împărăţie budistă de sihaştri în munţii Himalaya, ruptă de milenii de mărturia creştină, cu doar o mână de credincioşi indigeni în mijlocul celor două milioane şi jumătate de locuitori ai săi.

·       Maldivele, în largul coastei de Sud‑Vest a Indiei, şi una din cele mai închise ţări din lume.

·       Corea de Nord, “o naţiune proscrisă, flămânzită treptat până la moarte sub conducerea ei comunistă nebună,”[xxxii] fără o mărturie deschisă sau o viaţă bisericească în ultimii cincizeci de ani.

·       Arabia Saudită, cartierul general al Islamului, unde, dacă sunt descoperiţi, credincioşii saudiţi sunt executaţi.

·       India, poate cea mai mare provocare dintre toate, cu imensele câmpii ale Gangelui care cuprind “cea mai mare concentrare de oameni ne‑evangheli­zaţi din lume. De exemplu, numai în Uttar Pradesh în Nordul Indiei populaţia este de aproape 180.000. 000 iar procentajul creştinilor este de 0,1% şi în scădere.”[xxxiii]

·       Turcia, ţara seculară, în principal musulmană, cu mărturie creştină existentă în doar cincisprezece din cele 100 de provincii.

Gândeşte‑te la amnistierea dată de Dumnezeu. Ia‑ţi o pauză

Rostul acestei liste fragmentare este de a arăta populaţii întregi care trăiesc în răzvrătire faţă de Dumnezeul adevărat şi despărţiţi de Singurul care îi poate împăca cu Făcătorul lor. Asta înseamnă pierzare pentru cei necredincioşi şi dezonoare pentru Hristos. El este proprietarul acestei lumi, şi are dreptul la supunerea tuturor oameni­lor. Orice suflet şi orice stat sunt ale Sale. Abraham Kuyper a exprimat admirabil acest lucru: “Nu există centimetru pătrat în întreg domeniul existenţei umane despre care Hristos, care este Suveran peste toate, să nu poată spune: ‘Este al Meu!’”[xxxiv] Hristos a venit în această lume răzvrătită, lume pe care a creat‑o pentru slava Sa, şi a plătit cu sângele Său o amnistiere. Oricine depune armele necredinţei va fi absolvit de toate ofensele împotriva Suveranului universului. Prin simpla credinţă, duşmanii devin supuşi fericiţi ai împărăţiei dreptăţii şi păcii. Urmărirea acestei cauze nobile împreună cu Hristos este tot aşa de scumpă sau mai scumpă ca viaţa.

Nu, nu trebuie neapărat să fii misionar pentru a admira şi a trâmbiţa scopurile înalte ale lui Dumnezeu, ca ele să fie cunoscute şi lăudate între toate popoarele, şi pentru ca oamenii de pretutindeni să se bucure de ele. Dar dacă doreşti să fii satisfăcut în modul cel mai deplin cu Dumnezeul care triumfă în istoria răscumpărării, tu nu mai poţi să‑ţi vezi ca până atunci de propriile tale afaceri—muncind, câştigând bani, dăruind zeciuiala, mân­când, dormind, distrându‑te şi frecventând biserica, ca de obicei. În schimb, îţi vei lua o pauză şi vei pleca undeva pentru câteva zile cu o Biblie şi un carnet de notiţe; şi te vei ruga şi te vei gândi la modul în care timpul tău şi locul tău concret se potrivesc în marele plan al lui Dumnezeu de a face toate naţiunile să se bucure în El. Cum te vei alătura oare scopului global al lui Dumnezeu exprimat în Psalmul 67:4‑5, “Se bucură neamurile şi se veselesc¼ Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă”?

Ce înţeles are nemulţumirea ta

Mulţi din voi vor trebui să rămână acolo unde sunt, la locul de muncă actual, şi să se gândească cum pot să‑şi folosească de acolo mai strategic priceperea proprie şi relaţiile şi resursele în scopul global al Tatălui ceresc. Însă pentru alţii care citesc această carte lucrurile ar trebui să se schimbe. Mulţi dintre voi pur şi simplu nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce faceţi acum. După cum a spus J. Campbell White, rezultatele vieţii voastre nu satisfac ambiţiile voastre spirituale cele mai profunde. Trebuie să fim atenţi aici. Fiecare loc de muncă îşi are propriile descurajări şi propriile perioade de întunecime. Nu trebuie să interpretăm în mod automat astfel de experienţe ca o chemare de a ne părăsi postul.

Însă dacă lipsa ta de satisfacţie referitoare la situaţia ta prezentă este adâncă, recurentă, şi durabilă, şi dacă această lipsă de satisfacţie creşte într‑un mediu saturat de Biblie, poate că Dumnezeu te cheamă către o nouă lucrare. Dacă, în timp ce simţi lipsa mulţumirii, tu doreşti să fii sfânt, să umbli după plăcerea Domnului, şi să‑L înalţi pe Hristos cu viaţa ta scurtă şi unică, atunci poate că într‑adevăr Dumnezeu îţi eliberează rădăcinile pentru a te transplanta într‑un loc şi o lucrare unde dorinţele tale spirituale profunde pot fi împlinite. Este adevărat că Îl poţi cunoaşte şi simţi pe Dum­ne­zeu în orice profesie legitimă; însă când El te ia dintr‑un loc pentru a te pune în altul, toarnă la rădăcina părtăşiei tale cu El apă proaspătă din izvoare mai adânci. Dumnezeu ne cheamă rareori la o viaţă mai tihnită şi uşoară, însă întotdeauna ne cheamă să‑L cunoaştem mai mult şi să ne adăpăm mai din plin din harul Său întăritor.

Trebuie eu să merg înainte şi să fiu păstor?

Personal, eu încerc să‑mi evaluez lucrarea de multe ori în acest fel. În fiecare an la biserica noastră ţinem o “Săptămână de Misiune.” Predic despre misiune; avem musafiri care ne vorbesc. Se face o provocare. Oamenii se orientează spre misiune, fac angajamente, şi se înscriu în programele de educaţie pre‑misionare. Iar eu îmi examinez în fiecare an viaţa ca păstor al acestei biserici. Privesc la ceea ce fac în lumina scopului global al lui Dumnezeu şi în lumina întunericului şi mizeriei spiritu­ale incredibile în care se află popoarele neatinse de Evanghelie pe pământ. Îmi pun întrebarea, Este acesta modul cel mai strategic de a‑mi investi viaţa în vederea scopului lui Dumnezeu de a‑i face pe oamenii din toate neamurile bucuroşi în El? O întreb pe soţia mea, “Noël, simţi cumva că ne trage ceva către primele linii ale lucrării între popoarele ne‑evanghelizate?”

Declaraţia de misiune a bisericii noastre pune cuvântul “răspândire” în poziţia cea mai importantă: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Deci mă întreb, Îmi împlinesc eu cel mai bine misiunea în rolul deţinut acum? În ziua de pe urmă, când Domnul îmi va cere să‑i dau socoteală de lucrarea mea, voi fi eu în stare să‑I spun, “Doamne, am stat la biserica Bethlehem fiindcă am crezut că acolo voi fi cel mai de folos în împlinirea scopului Tău de a‑Ţi face numele cunoscut între popoare, şi de a‑Ţi strânge o turmă din toate neamurile pământului”? Când nu voi mai putea răspunde cu “Da” acestei întrebări, atunci conducerea mea în acest loc va fi terminată.

Dar tu?

Şi aşa este şi cu mulţi dintre voi. La orizont se profilează lucruri mari. Fie ca Dumnezeu să vă ajute. Fie ca El să vă elibereze. Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască o viziune proaspătă asupra vieţii voastre, o viziune care să‑L înalţe pe Hristos—indiferent că veţi pleca spre popoarele ne‑evanghelizate sau că veţi rămâne pe loc, fideli locului dumnea­voas­tră actual de muncă. Fie ca viziunea voastră să‑şi primească înţelesul din scopul măreţ al lui Dumnezeu de a face toate popoarele fericite în El. Fie ca singura voastră laudă să fie cu crucea lui Hristos, şi să puteţi spune, cu încredere dulce, că pentru voi a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig.