RUGĂCIUNEA MEA—NIMENI SĂ NU SPUNĂ LA URMĂ, “MI‑AM RISIPIT VIAŢA!”

Bunătatea Ta, Doamne, bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa. Ne‑ai spus acest lucru în multe feluri. Chiar cu aceste cuvinte ne‑ai spus‑o prin gura robului tău David: “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Ne‑ai spus‑o şi prin cuvintele apostolului Pavel, când din temniţă el striga, “Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” O, Doamne, cu cât mai bun eşti Tu decât viaţa! Apostolul Pavel nu exagerează când spune nu doar “mai bine,” ci “cu mult mai bine.” Tu eşti cu mult mai bun decât viaţa, încât apostolul spune că muri este pentru el un câştig. “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” A pierde tot ce poate oferi această lume şi a rămâne doar cu Tine este câştig.

De ce, Doamne, este dragostea Ta mai de preţ decât viaţa? Cu siguranţă David ne dă răspunsul în modul în care se exprimă. El nu spune, “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta dragostea Ta.” Dar ce spune el? El spune că Te va lăuda pe Tine, nu dragostea Ta. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Nu este oare asta aşa din pricină că cel mai frumos lucru în legătură cu dragostea Ta este că ea ne aduce acasă cu Tine—făcându‑ne ochii şi inimile şi minţile în stare să vadă bogăţiile gloriei Tale? Având toată mânia îndepărtată, tot păcatul iertat, ca nu cumva ceva să întunece desfătarea prezenţei Tale. Nu este oare aceasta dragostea Ta—dorinţa şi acţiunea lui Dumnezeu de a ne da nouă, păcătoşilor nevrednici, bucuria nepieritoare în Dumnezeu? Ce altceva ar putea fi dragostea Ta, dragostea Ta nemărginită! Ce alt premiu mai mare am putea primi dacă suntem iubiţi, decât pe Tine Însuţi!

O Doamne, Tu ştii că mă înfior de teamă ca nu cumva mulţi din cei ce Te numesc Domn să fi făcut din ei înşişi premiul şi slava harului Tău. Cât de mulţi, Doamne, nu consideră oare dragostea Ta ca fiind o mărturie a valorii şi vredniciei lor! Şi atunci, este bucuria lor în valoarea Ta sau în a lor? De atât de multe decenii mesajul constant din partea lumii, şi chiar din partea unor slujitori, este acesta: dragostea aceasta înseamnă o ridicare a omului. Şi astfel când oamenii, cu această asigurare în minte, se gândesc la înţelesul dragostei Tale, spun şi ei tot aşa: Dragostea lui Dumne­zeu înseamnă înălţarea omului. Drept dovadă ei întreabă: Nu te simţi iubit când cineva scoate în evidenţă valoarea ta?

Eu răspund: Odată aşa am simţit şi eu. Pe când viaţa mea îmi era mai de preţ decât Domnul, nu invers. A fost un timp când aşa mi‑a părut dragostea—un timp când nu cunoşteam o bucurie mai mare decât să‑mi fie rostit numele cu onoare. Când eram aşa absorbit de propria mea persoană încât era de neconceput ca bucuria mea să izvorască din admiraţia faţă de alcineva, nu din admiraţia altora faţă de mine. O, da, ştiu ce înseamnă să numeşti laudele oamenilor din jur “dragoste” şi să‑ţi justifici această lăcomie cu disponibilitatea de a face şi tu la fel. Cât de satisfăcătoare pare această dragoste unul faţă de altul—de fapt o admiraţie reciprocă!

Însă acum (mulţumită harului Tău extraordinar!) văd totul ca fiind doar o imitaţie, un fals. Rădăcinile sunt în Eden, cu mult timp în urmă. Distrugătorul teribil al dragostei şi bucuriei noastre i‑a spus mamei noastre Eva, “Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el [din pomul oprit], vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu.” Ca Dumnezeu! Ea ar fi trebuit să răspundă, “Eu sunt deja ca Dumnezeu.” Ar fi trebuit să sesizeze păcăleala. Dar nu a sesizat‑o, şi, vai, câţi nu o sesizează nici astăzi! Ea era deja ca Dumnezeu! Tu ai creat‑o astfel—purta chipul Tău. Chemarea ei şi designul ei înalt era acesta: să arate, să întruchipeze majestatea Făcătorului ei, şi prin bucuria şi încrederea ei să Te înalţe pe Tine. Dar atunci s‑a semănat gândul cel rău: “Nu pot ajunge în alt mod să fiu ca El. Aş putea ajunge o persoană majestuoasă, şi dragostea s‑ar defini atunci ca înăţarea propriei mele valori.”

Şi astfel a intrat în lume marea răsturnare de valori numită păcat. Şi dragostea a fost pusă cu susul în jos. Mă doare, Doamne, şi să exprim în cuvinte, dar aceasta este realitatea de acum, cu ruşine o spun: Dragostea Ta nu mai înseamnă pentru lumea de azi că Tu faci ce faci pentru a Te face pe Tine bucuria noastră. A ajuns să însemne că Tu faci tot ce faci pentru a ne face pe noi să ne simţim valoarea. Este o răsturnare tristă. Şi încă mai mult decât atât: Nu doar că asta ne‑a lipsit sufletele de singura bucurie stabilită de Tine pentru satisfacţia noastră veşnică, ci mai rău, Te lipseşte pe Tine de locul de onoare, de Comoară a vieţilor noastre.

Şi tot ce ai făcut Tu de atunci, din ziua aceea neagră din Eden, are ca scop tocmai îndreptarea situaţiei. O, ce istorie întreagă de lucrări şi revelaţii, pentru a Te face pe Tine centrul bucurie noastre şi pentru a‑Ţi lua înapoi locul de onoare—să fii Acel pe care poporul Tău Îl preţuieşte mai mult decât viaţa. O, în câte moduri ne‑ai spus şi ne‑ai arătat,” Eu v‑am creat pentru slava Mea. V‑am întocmit pentru lauda Mea. V‑am făcut pentru onoarea Mea şi pentru Numele Meu.” Şi ca să nu înţelegem altfel, ai adăugat: “Înaintea Feţei Mele sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Mea. Bucuraţi‑vă în Mine! Bucuraţi‑vă şi săltaţi de bucurie; Eu sunt Scutul vostru, şi Răsplata voastră cea foarte mare! Gustaţi şi vedeţi¼ şi bucuraţi‑vă cu o bucurie negrăită şi strălucită.”

O, ce plan minunat! Să facem bucuria noastră să fie ecoul excelenţei Tale. Să facem desfătarea noastră dovada că Tu eşti Comoara vieţilor noastre. Să facem bucuria sufletelor noastre să fie esenţa închinării noastre, şi oglinda vredniciei Tale. Să Te glorificăm, o, Doamne, prin faptul că suntem satisfăcuţi în Tine. Cum am putut eu, o, Doamne, să fiu atât de orb încât să cred că dragostea Ta înseamnă înălţarea mea, nu a Ta? Cum am putut să‑mi apropii ochiul de un telescop grandios, făcut pentru a mă desfăta privind galaxiile, şi, remarcând pe lentilă o imagine redusă a feţei mele şi să spun, “Acum sunt fericit, acum mă simt iubit”? Cum am putut să privesc apusul soarelui, între culmea munţilor şi imensitatea mării, şi să mă gândesc că pot avea o bucurie veşnică înălţându‑mă pe mine însumi?

Nu, Tată, dragostea este aceasta: Plătind un mare preţ, Tu ai făcut din Tine gloria şi lauda mea. Costul prin care Te‑ai făcut Cooara vieţii mele a fost imens. L‑ai trimis pe Fiul Tău, centrul strălucitor al frumuseţei şi dragostei Tale. L‑ai dat la batjocură, trădare, spini, biciuire, la lovituri, pumni, cuie, ruşine şi moarte. Pentru ce? Pentru a îndepărta mânia Ta, pentru a satisface dreptatea Ta, şi a îndepărta toate păcatele mele cum este răsăritul faţă de apus şi a le arunca în cea mai adâncă mare, ca eu să pot veni acasă şi să mă bucur de galaxii. Aceasta este dragostea Ta, o, Dumne­zeule, nu să fiu eu înălţat, ci să faci orice trebuie făcut pentru a trezi în mine bucuria de a Te înălţa pe Tine pentru veşnicie.

Cum ar putea atunci Hristos să nu fie pricina laudelor mele! Nu doar că El mi te‑a dăruit pe Tine însuţi mie, o Doamne, dar El însuşi este imaginea Ta desăvârşită şi centrul strălucitor al luminii Tale. Ce am eu care să nu‑mi fi fost dat prin El? Ce dar de viaţă sau ce suflare? Ce făgăduinţă făcută vreodată nu şi‑a găsit răspunsul în El? Ce lucru frumos—sau ce lucru greu care în curând va fi făcut frumos—am eu, care să nu fi fost cumpărat prin sângele Său? Eu nu merit nimic, decât iadul. Şi totuşi, eu am totul în El, şi totul numai prin jertfa Lui. O, Doamne, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea lui Hristos, Domnul meu.

Şi acum, cum am putea noi, cei ce Îl preţuim pe Hristos şi cunoaştem că dragostea Ta este cu mult mai scumpă decât viaţa, să ne strângem, la fel ca întreaga lume, bogăţii pe acest pământ? Oare nu te vom auzi spunând, la fel ca altădată, “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?"” Fereşte‑ne Doamne ca, în timp ce lumea este plină de nevoi, noi să stăm nepăsători şi să zicem, “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte‑te, mănâncă, bea şi veseleşte‑te!” Fiindcă o soartă contrară, teribilă, aşteaptă o astfel de lipsă de dragoste. “Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” Ne înfiorăm la cuvintele pe care i le‑ai adresat bogatu­lui nemilostiv: “Adu‑ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi‑ai luat lucrurile bune, şi săracul de la uşa ta şi‑a luat pe cele rele; acum aici situaţia este chiar pe dos—aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.”

O, Dumnezeule, strângerea de astfel de bogăţii înseamnă risipirea vieţii. Păzeşte‑ne, Doamne. Ajută‑ne să auzim şi să ascultăm o altă chemare: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi‑vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Faceţi‑vă comori care nu pier.” Dar apoi când întrebăm, “Ce comori, Doamne?” Te vedem zâmbind. “Eu sunt Comoara ta şi Răsplata ta cea foarte mare. Eu sunt hrana ta şi băutura ta, Eu sunt haina ta de nuntă şi câştigul tău. Eu sunt viaţa ta şi bucuria ta deplină.”

Da, Doamne. Asta‑mi este îndeajuns. Dar întrebăm, Cum ne putem strânge comori acolo sus? Acestea nu ni se strâng prin harul Tău şi nu ne sunt cumpărate odată pentru totdeauna prin sângele lui Isus? Cum putem face din viaţa aceasta—din viaţa aceasta scurtă şi unică pe care o trăim acum—o strângere de comori acolo în ceruri? Tu ştii, Doamne, că motivul pentru care am scris această carte mică a fost pentru a răspunde acestei întrebări. Şi nu am privit la mine nici n‑am ascultat la altul. Ci am încercat să dovedesc adevărul Cuvântului Tău scris şi să spun doar ce ai spus Tu. Aceasta este singura mea pretenţie de a fi spus adevărul—că am repetat cuvintele scrise de Tine.

Răspunsul este că în această viaţă putem începe să‑L preţuim pe Hristos, şi să învăţăm să ne bucurăm în El. O mai mare greutate de slavă îi aşteaptă pe cei ce cresc în dragostea faţă de Hristos. Şi ce înseamnă dragostea faţă de Hristos? Este preţuirea a tot ce eşti Tu pentru noi în El. Este desfătarea în prietenia Lui, mai presus decât de a familiei sau a prietenilor pământeşti. Este încrederea în toate promisiunile Lui, că este mai mare bucurie în prezenţa Lui decât în toate făgăduinţele mincinoase ale păcatului. Este bucuria în gustarea gloriei încă de aici şi în nădejdea plinătăţii viitoare când Îl vom vedea faţă în faţă. Este pacea liniştită în tot cursul cărării alese de El pentru noi, cu toate durerile ei. Este satisfacţia că nimic nu vine asupra noastră fără un scop.

Este o bucurie liniştită, o, Doamne, că Isus ne‑a şi salvat din păcat şi ne‑a şi arătat cum să iubim. Viaţa Lui, după cum ne‑ai spus, a fost atât un bun dat nouă, cât şi o cale de urmat. El a murit pentru noi, iar acum ne cheamă să murim împreună cu El. El a luat asupra Lui sărăcia noastră, pentru ca noi, în El, să avem bogăţiile cerului, şi acum ne cheamă să ne folosim bogăţiile în folosul celor săraci. El n‑a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi S‑a făcut punte imensă între cer şi pământ, ca să putem înţelege ce înseamnă misiunea la frontiere şi să ne alăturăm Lui în lucrarea finală. Atunci, nu este oare acesta modul de a ne aduna comori în ceruri—să dăruim banii noştri şi să ne dăruim pe noi înşine pentru a‑i face pe cât mai mulţi bogaţi pentru totdeauna cu Dumnezeu?

Este o bucurie liniştită, spun eu, pentru că există atâta suferinţă. Nu mă pot ridica deasupra marelui apostol Pavel care îşi numea viaţa o moarte zilnică şi se exprima printr‑un paradox: “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.” O, Tată, ajută Bisericii Tale să iubească slava Ta mai mult decât aurul—să renunţe la iubirea confortului şi securităţii. Fă‑ne să căutăm mai întâi împărăţia Ta şi să lăsăm celelalte lucruri să ne vină după cum voieşti Tu. Ajută‑ne să ne îndreptăm înspre nevoi, nu înspre uşurătate. Ajută ca siguranţa noastră fermă şi definitivă în Hristos să ne facă în stare să ne riscăm casele şi sănătatea şi banii pe pământ. Ajută‑ne să vedem că dacă încercăm să ne păstrăm bogăţia, în loc s‑o folosim pentru a dovedi că nu constituie un dumnezeu pentru noi, ne vom risipi vieţile, oricât succes am avea.

Doamne scump, mă tem să mă rog pentru cititori în legătură cu lucruri pe care de abia le simt eu însumi. Dar am gustat ce ar putea fi viaţa mea şi a lor dacă am putea umbla la limita morţii atot‑prezente zâmbind deplin încrezători că dacă am cădea, sau am fi împinşi, pentru noi ar fi un câştig. O, ce abandon, ce mare libertate, ce hotărâre de a iubi va fi partea noastră dacă vom umbla în acest fel! Cât de pregătiţi am fi să suferim pentru Hristos! Ce dorinţă fierbinte de a arăta celor săraci că suntem gata să cheltuim cu bucurie şi să ne cheltuim pentru a‑i face pe ei bucuroşi în Dumnezeu pentru întreaga eternitate! Ce umilinţă şi eliberare de dorinţa după laude şi plată! Toate lucrurile sunt ale noastre în Hristos—lumea, viaţa, moartea, prezentul şi viitorul. Toate sunt ale noastre, şi noi suntem ai lui Hristos. Şi toate câte le avem sunt nemeritate.

Astfel, Doamne scump, îndrăznesc să Te rog ca toate lucrurile pe care le-am scris în această carte, dacă sunt adevărate, să explodeze într‑o bucurie care biruieşte teama, o bucurie în Isus Hristos. Lasă ca fiecare inimă şovăielnică să‑şi amintească că Tu însuţi ai promis, “"Nicidecum n‑am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi." Aşa că putem zice plini de încredere: "Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi‑ar putea face omul?"”

Nu îngădui, Doamne, ca vreunul din cei ce citesc aceste cuvinte să ajungă să spună într‑o zi, “Mi‑am risipit viaţa.” Ci fă, prin Duhul Tău atoputernic şi prin Cuvântul care străpunge inimi, ca noi, cei ce‑L numim pe Hristos Domn, să‑L preţuim mai mult decât propria noastră viaţă, şi să simţim în adâncul sufletelor noastre că pentru noi a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Şi astfel să afişăm vrednicia Lui în faţa oamenilor, ca toţi s‑o vadă. Şi prin faptul că‑L preţuim, El să fie lăudat în întreaga lume. Fie ca El să fie înălţat prin viaţa şi moartea noastră. Fie ca fiecare popor şi naţiune să vadă cum bucuria în Isus eliberează pe poporul Său de lăcomie şi frică.

Lasă, Doamne, ca dragostea să curgă prin sfinţii Tăi şi, chiar cu preţul vieţilor noastre, noi, poporul Tău, să ne bucurăm în Tine. “Să Te laude, popoarele, Dumne­zeule, toate popoarele să Te laude. Să se bucure neamurile şi să se veselească.” Ia‑ţi locul de cinste, o, Hristoase, locul de Comoară atot‑satisfăcătoare a lumii. Cu mâini tremurânde înaintea tronului lui Dumnezeu, şi cu totul dependenţi de harul Tău, ne ridicăm glasurile şi facem acest legământ solemn: Viu este Domnul, Cel ce este totul pentru mine, că nu‑mi voi risipi viaţa¼

Prin Isus Hristos, AMIN.