Soare-al veșniciei mele
ce-n extaz plângând Te-ador
oare când afla-mi-voi stâmpăr
nesfârșitului meu dor?

Oare când pe brațu-Ți dulce
fruntea-mi grea de străluciri
voi putea să-mi plec în pacea
negrăitei fericiri?

Inima ce-a ars atâta
de-al iubirii sfânt suspin
când afla-și-va lângă Tine
așteptatul ei alin?

Ochii ce-n adâncu-atâtor
mii de lacrimi s-au topit
când se vor scalda-n lumina
Slavei Chipului Dorit?

Când cu-aceste două brațe
ce de-o viață se întind
voi putea-n sfârșit ca poala,
măcar poala, să-Ți cuprind?

Când putea-Ți-voi numai Ție
spune multul meu amar
care-mi arde răstignită
inima-ngropată-n jar?

Când uitând chiar și de Slava
Raiului de haruri greu
nevăzând pe nimeni altul
vom fi numai Tu și eu?

Când, căci zilele și anii
trec așa de-ncetinel
și-acest lut mă ține parcă
în cătușe de oțel?

Când, o Soare drag, Isuse,
că n-am aripe să zbor
anii-s lungi cât niște veacuri
și mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor!...