În Grădina Edenului - Poemă despre Creație și Cădere



Într-o grădină veche, în Edenul sfânt,
A sădit Domnul viața pe al lumii pământ.
Sub cerul azuriu, între flori de lumină,
Omul, o minune din lut, prindea rădăcină.

Din mâinile divine, țărâna prindea suflet,
O suflare de viață, un dar neprețuit în duh,
Omul se ridică, un chip viu de iubire,
Și grădina se umple de pace și fericire.

Dar nu era de-ajuns să fie omul singur,
Domnul a văzut și a rostit în cer un cânt.
Din coasta lui Adam, a zidit femeia,
Iubirea în trup, al inimii veșnic legământ.

Și acolo-n rai, în Edenul sfințit,
Pomi buni de mâncat din pământ au răsărit,
Pomul vieții, plin de lumină în mijloc strălucea,
Iar Pomul cunoașterii, aproape, atracția avea.

Un râu din Eden, cu patru brațe curate,
Între țări de aur, de smaralde neatinse,
Se împărțea blând, udând grădina fermecată,
Pe unde omul umbla, cu femeia lui în pace nespusă.

Dar șarpele viclean, în taină s-a strecurat,
Ispitind cu cuvinte dulci, venin adăugat.
"Vei fi ca Dumnezeu, doar o gustare mică,"
Și Eva, ascultând, a căzut în plasa sa adâncă.

A luat din rodul dulce și i-a dat soțului său,
Și dintr-o dată cerul s-a întunecat mereu.
Cunoștința lor s-a deschis, dar nu cu slavă,
Ci cu rușine, ascunzându-se, în tăcerea-i gravă.

Prin grădină Domnul umbla, cu pași blânzi, ușori,
Glasul Lui striga: "Unde ești, o, om, acum?"
Și omul, în tremur, din ascunzătoare a răspuns:
"Gol m-am simțit și frica m-a ascuns."

Cu tristețe Domnul privi, căci omul căzuse,
Porunca-i sfântă fusese deja călcată,
Și blestemul căzu pe pământul roditor,
Până la sudoarea feței, omul va munci în zori.

Dar mila Domnului, mai mare decât vina,
A cusut piele moale să-i îmbrace iubirea,
Iar din sămânța femeii, o speranță va veni,
Un mântuitor să calce pe capul șarpelui, o zi..