"Gedeon, Glasul Credinței și Pocăinței"**


În valea adâncă, printre umbre grele,
Un glas răsuna, din vechime, spre stele.
Era Gedeon, chemat de Cel Sfânt,
Să scoată din beznă un popor frânt.

Cu inima zdrobită, la Domnul se pleca,
„Cine sunt eu, Doamne? De ce m-ai chema?”
Dar glasul divin, plin de putere,
I-a dat credință, speranță, putere.

„Ridică-te, Gedeon, luptă-n credință,
Domnul e cu tine, nu te teme de suferință.
Alungă păcatul, adu pocăință,
Eu te voi face vas de biruință.”

Cu inimă plină de sfântă-ascultare,
Gedeon pornește, fără ezitare.
Nu cu sabia lumii, ci cu Duhul cel Sfânt,
Își adună poporul, strigând: „Să fim frânt!”

El știa că puterea stă în credință,
Nu în mulțimi mari, nici în biruință.
„Doamne, arată-mi un semn, să știu că mă porți,
Și mărețul Tău plan în mine să-l torți.”

Flecul pe lână, uscat sau udat,
A fost semn ceresc că Domnul l-a chemat.
Cu inimă tare, dar cu duh umil,
Gedeon a ridicat poporul, cu zel infantil.

În câmpul de luptă, cu trei sute puțini,
A biruit armatele, a spulberat străini.
Nu prin puterea sa, ci prin Harul divin,
A câștigat lupta, a rămas închin.

Pocăința l-a dus pe calea cea dreaptă,
Credința i-a fost armura perfectă.
Iar Gedeon ne amintește mereu,
Că doar în Domnul e scăparea de greu.

Cu ochii spre cer, cu genunchii plecați,
Să căutăm pe Domnul, mereu pocăiți.
Prin credință, vom trece prin furtuni grele,
Ca Gedeon, spre slava din stele.