**Titlu: „Gedeon, Glasul Pocăinței și Brațul Credinței”**


Pe câmpurile vremii, îmbrăcate-n noroi,
Un popor zdrobit, înfrânt de nevoi.
Era Israel, sub jug apăsat,
De păcatul uitării, în lanțuri legat.

În ochii lor ardea o întrebare:
„Unde e Domnul, Cel plin de-ndurare?”
Dar Cel Atotputernic nu a uitat,
În adâncimea durerii, El a ascultat.

Sub stelele reci, în taina serii tăcute,
Gedeon își ascunde grâul, de teama surpatei lupte.
Un tânăr umil, plin de-ntrebări,
Fără puterea de-a înfrunta vremuri amar.

Și iată, în tăcere, un înger îi vorbește,
„Domnul e cu tine, viteazule, privește!”
Cu inima zdrobită și ochii-n pământ,
Gedeon răspunde cu un suspin profund:

„O, Doamne, unde sunt minunile Tale?
Unde-i izbăvirea promisă-n vale?
Eu sunt cel mai mic din casa mea,
Cum să ridic eu o oaste grea?”

Dar îngerul Domnului, cu braț ridicat,
L-a întărit cu cuvântul înțelept dat:
„Eu sunt cu tine, să nu te temi,
Cu puterea Mea, mări vei sfărâma-n lemn.”

Gedeon, încrezător, dar încă timid,
Cere un semn, să-i fie dar bine înțeles.
Flecul pe lână, o probă cerească,
Să știe că Domnul e cu el în luptă divină.

Când lână-i uscată, iar pământul ud,
Semnul e clar, chemarea nu-i surd.
Însă Domnul, în harul Său nesfârșit,
Îi dă alte semne, să-l facă mai întărit.

În noaptea adâncă, în liniștea grea,
Gedeon se roagă, cu inima mea.
„Doamne, sunt gata, dar fă-mă mai tare,
Nu-mi lăsa frica să-mi stea-n cărare.”

Iar Domnul aude suspinul smerit,
Și-i dă o putere ce n-a mai văzut.
Cu doar trei sute, el luptă curat,
Cu credință-n Domnul, a fost ridicat.

Bătălia începe, cu tobe și flăcări,
Fără săbii în mâini, doar lumini aprinse în stălpi.
Israel luptă, nu cu putere omenească,
Ci cu credința în brațul ceresc care-i izbăvește.

„Suflați în trâmbițe, spargeți vasele,
Domnul e viu, El ne scapă din noapte!”
Amoriții fug înspăimântați de zgomot,
Pentru că Dumnezeu le-a întins un fior greu.

Prin credință, prin pocăință,
A căzut înfricoșata oștire.
Nu prin armură, nici prin lance,
Ci prin Duhul Sfânt, ce lucrează în taină.

Gedeon, biruitor, privește către cer,
Mulțumind lui Dumnezeu pentru biruința de fier.
„O, Doamne, ești viu, în toate lucrările Tale,
Tu ridici pe cel slab, îl faci tare-n vale.”

Poporul se întoarce, la Domnul în genunchi,
Prin jertfe curate și inimi sincere, adânci.
Pocăința lor se ridică ca fumul sfânt,
Însăși credința le devine scut.

Domnul i-a înălțat, din țărâna grea,
I-a condus spre viață, prin lumina Sa.
Și-a ridicat din Gedeon un stâlp de nădejde,
În mijlocul furtunii, o flacără aprinsă.

Astăzi, din istorie, glasul lui Gedeon răsună,
Un glas de pocăință, încredere bună.
Ne cheamă să credem, să ne plecăm,
Să urmăm pe Domnul în tot ce facem.

„Căci nu prin putere, nici prin arme de fier,
Ci prin Duhul Domnului, ajungem la cer.
Ne închinăm azi, ca poporul de ieri,
Cu credință curată, pe vechiul altar.”