„Iosif, de la trădare la iertare: puterea credinței”
Autor: Anonim
Album: „Din groapă la tron: Providența divină în viața lui Iosif”
Categorie: Trezire si veghere
**„Iosif și frații săi”**



În vechiul Canaan, sub cer senin,
Iacov avea doisprezece fii, de sânge plini,
Dar pe Iosif, cel tânăr și nevinovat,
Îl iubea mai mult, căci era preaiubit și înțelept curat.

Frații lui priveau cu ochi de ură grea,
Căci tatăl lor îl prețuia, fără de măsură,
Visul lui Iosif, le părea a fi mândrie,
Căci spunea că într-o zi, toți se vor pleca în fruntea lui să fie.

Visase snopii, cum se plecau în jurul lui,
Și stelele, soarele, toate în semn de rege mândru-n felul lui.
Dar frații plini de invidie, îl urau din ce în ce mai tare,
Cum să se plece ei, cei mari, în fața celui mic cu neștiutoare?

Într-o zi, când el a venit, în câmp să-i vadă,
Frații au prins gândul negru, să-l piardă:
„Să-l ucidem, să-l dăm morții, căci nu vrem domnie,
Și visul lui să piară-ntr-o noapte pustie.”

Dar Ruben, fratele cel mare, a spus:
„Să nu vă atingeți de sângele lui, să-l lăsăm sus,
Să-l aruncăm în groapă, în pustiul acesta aspru,
Dar să-l cruțăm de moarte, să fie destinul lui albastru.”

Așa l-au prins pe Iosif, de haină dezgolit,
L-au aruncat în groapă, de viață despărțit.
Dar Dumnezeu veghea la fiul Său ales,
Căci planul Său era mai mare decât visul celui înțeles.

Apoi, niște negustori au trecut prin pustiul fierbinte,
Și frații l-au vândut pe Iosif pe o mână de arginte.
L-au dus în Egipt, unde a fost sclav supus,
Dar mâna Domnului l-a purtat mereu în sus.

În casa lui Potifar, slujitor a devenit,
Și Domnul era cu el, în toate biruit,
Dar nedreptățit a fost de o femeie rea,
Și-n temniță a fost aruncat fără vina sa.

Chiar și-n temniță, Iosif a rămas credincios,
Visurile lui nu s-au stins, ci le-a purtat frumos.
Și într-o zi, când faraon a avut un vis ciudat,
Iosif a fost chemat, să fie interpretul adevărat.

Visul celor șapte vaci grase și slabe,
Iosif l-a tâlcuit cu înțelepciune, fără să-și fi ales vreo cale.
Șapte ani de belșug, urmați de foame amară,
Așa a spus Iosif, din gura lui clară.

Faraon l-a înălțat, ca stăpân peste toată țara,
Iar Iosif, din sclav, a devenit omul cu fala.
Când anii de foamete au venit peste pământ,
Frații săi au venit în Egipt, flămânzi, cerând pământ.

Nu l-au cunoscut pe Iosif, cel ce le-a dat grâne,
Dar el i-a recunoscut, și inima îi era plină de suspine.
Cu toate greșelile lor, i-a iertat din plin,
Căci dragostea de frate și credința în Dumnezeu erau de neînvins.

„Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care l-ați vândut,
Dar nu vă temeți, căci totul Dumnezeu a vrut.”
El a transformat trădarea voastră în binecuvântare,
Pentru a salva o lume întreagă de la moartea amară.

Frații s-au plecat înaintea lui, cu lacrimi și durere,
Dar Iosif i-a ridicat, oferindu-le iertare și mângâiere.
„Căci nu voi m-ați trimis aici, ci Domnul cel preaînalt,
Să fiu un salvator pentru voi, prin harul Său înalt.”

Așa e povestea lui Iosif, fiul cel credincios,
Care a purtat suferința, dar a rămas curajos,
Dumnezeu a lucrat prin el, făcând din rău bine,
Și ne învață azi, cum credința noastră ne ține.



Poezia reflectă puterea credinței și a providenței divine în viața lui Iosif, arătând cum Dumnezeu transformă suferința și trădarea în binecuvântări, iar iertarea triumfă în fața urii.
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/288294/iosif-de-la-tradare-la-iertare-puterea-credintei