**Cain și Abel – Povestea Păcatului care Macină Inima**


În zorii timpurilor, când lumea era nouă,
În Edenul departe, loc sfânt și viu,
Doi frați, Cain și Abel, sub stelele reci,
Trăiau împreună, dar cu suflete grele, greu.

Cain, plugar pe câmpul roditor,
Cu palmele sale pământul muncea,
Abel, păstor blând, cu inima curată,
Turmele-și purta, sub cerul senin albastru.

În ziua jertfelor, când altarul fumega,
Fiecare aducea ce avea mai bun, fără strigăt.
Abel, o oaie curată, plăcută Domnului,
Cain, rodul câmpului său, dar cu inima amară.

Domnul, veșnic drept, a privit jertfa lor,
Dar nu doar la daruri, ci la suflete curate.
Abel, cu dragoste și puritate, a fost răsplătit,
Pe când Cain, cu inima neagră, s-a mâniat.

„De ce, Doamne, fratele meu este preferat,
Când și eu Ție am adus ce am muncit?”
Domnul i-a răspuns blând, dar ferm:
„Dacă bine vei face, vei fi primit.”

Dar inima lui Cain era ca o piatră grea,
Gelozia creștea în el ca o otravă amară.
Zi după zi, gândul răului îl apăsa,
Până când ura l-a făcut să plănuiască crima.

„Hai, Abel, să mergem pe câmp, să vorbim”,
A spus Cain cu un zâmbet ascuns, viclean,
Abel, neștiutor, l-a urmat blând,
Fără să știe că moartea lui se-apropia, încet, crunt.

Cain, cu inima neagră și mâna ridicată,
A lovit fratele său, și l-a ucis pe loc.
Sângele lui Abel a curs pe pământ,
Strigând spre cer, chemând dreptatea divină.

„Unde este Abel, fratele tău?”, a întrebat Domnul,
Cu glas de judecată și milă neîntinată.
„Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?”,
Răspunse Cain, ascunzându-și vina amară.

Domnul, însă, a văzut totul din înalturi,
„Ce-ai făcut, Cain? Sângele fratelui tău strigă
Din pământul care l-a primit cu durere.
Blestemat vei fi, pribeag vei umbla sub cerul întins.”

Cain, cu inima împovărată și ochii goi,
A fost alungat, rătăcind în pustiu.
Un suflet pierdut, căutând iertare,
Dar purtând povara păcatului său greu.

Lecția acestor doi frați, străvechi în credință,
Este despre gelozie, despre pierdere și har.
Când inima se-ntunecă și mânia te-nșeală,
Păcatul ucide ce e pur și divin în noi.

Povestea lor este adâncă, o lecție de învățat,
Căci Domnul vede mai departe de jertfa ta.
Nu darul, ci inima ce-L adoră sincer și drept,
Este cea care câștigă mila și binecuvântarea Sa.

O, Cain, primul fiu al omenirii, ai pierdut drumul,
Mâna ta a fost grea, iar păcatul tău e amintit.
Abel, neprihănit, și-a dat viața curat,
Pământul l-a primit, iar cerul l-a ascultat.

Domnul să ne apere de gelozie și ură,
Să ne învețe să fim blânzi, curați și buni,
Să iubim pe frați, să prețuim credința,
Căci păcatul macină inima până la răzvrătire.