**Cain și Abel – Tragedia Primului Frate**
(Poezie extinsă inspirată )


În zorii creației, în Edenul plin de har,
S-au născut doi fii din Adam și Eva, cei dintâi.
Abel, păstor blând, cu inima curată,
Cain, truditor, culegând roadele pământului sub soare.

Sub cerul larg, ei și-au ales fiecare
Drumul lor în fața Domnului cel veșnic.
Abel, cu iubire, aducea o jertfă sfântă,
Mielul cel curat, fără pată, fără păcat.

Dar Cain, cel mai mare, cu inima tulburată,
A adus roadele câmpului, dar cu inima posomorâtă.
Domnul, cu ochii de lumină, privea cu dreptate,
Jertfa lui Abel a primit-o, dar pe a lui Cain a mustrat-o.

Mânia și gelozia au prins rădăcini,
În inima lui Cain, ca spini amari și veninoși.
“De ce fratele meu e primit, iar eu sunt lepădat?”
Întreba Cain în sinea sa, cu glas întunecat.

Domnul i-a răspuns blând și înțelept,
“Dacă faci bine, vei fi și tu iubit.
Dar păcatul pândește la ușa ta, Cain,
El vrea să te înrobească, dar tu trebuie să-l stăpânești.”

Dar Cain, orbit de ura ce mocnea în piept,
L-a chemat pe fratele său pe câmp, sub cerul înalt.
“Vino, Abel, să vorbim, să umblăm împreună,”
Iar Abel, fără teamă, l-a urmat fără să bănuiască nenorocirea.

Cu mâna grea și inima oarbă de ură,
Cain a ridicat piatra și l-a lovit.
Abel, neprihănitul, căzu la pământ,
Iar sângele său curgea tăcut, dar strigând spre cer.

Domnul a venit și a întrebat:
“Unde este Abel, fratele tău, Cain?”
Dar Cain, cu inima de piatră și sufletul gol,
A răspuns: “Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Glasul Domnului a răsunat, judecata Sa curgând:
“Ce-ai făcut, Cain? Sângele fratelui tău
Strigă din pământ, cerând dreptate.
Blestemat vei fi acum, pribeag vei umbla.

Pământul, care a băut sângele fratelui tău,
Nu-ți va mai da rodul său când vei munci.
Vei fi fugar, departe de casa ta,
Iar viața ta va fi una de suferință și neliniște.”

Cain, speriat de propria soartă, a strigat cu disperare:
“Pedeapsa mea e prea mare, voi fi ucis oriunde aș merge.”
Dar Domnul, cu mila Sa nemăsurată, l-a ocrotit:
“Nu vei fi ucis, Cain, căci semn îți pun pe frunte.”

Cu povara grea a păcatului pe umeri,
Cain a rătăcit departe, sub cerul întunecat,
Alungat de la fața Domnului, fără pace,
Purtând pe veci semnul trădării, al sângelui vărsat.

Abel, primul martir, a plecat în tăcere,
Dar viața sa a rămas mărturie curată,
Pentru toți cei ce urmează calea dreptății,
Fără ură, fără mânie, fără păcat în inimă.

Această poveste veche, din timpurile dintâi,
Este una despre gelozie, păcat și pierderea divină.
Când inima devine grea și întunecată,
Păcatul macină, distruge, și lasă doar tăcere amarnică.

Să învățăm din tragedia primului frate,
Să ne ferim de gelozia ce prinde rădăcini în suflet.
Căci Domnul privește nu la daruri bogate,
Ci la inima smerită, la iubirea pură și curată.

În ziua judecății, sângele strigă,
Dar mila Domnului este nesfârșită.
Fie ca povestea lui Cain și Abel să ne fie pildă,
Pentru a trăi cu iubire, credință și nădejde vie.