**Ziua Întâia a Domnului – Învierea și Întâlnirea cu Necredința**


În zorii blânzi ai unei zile sfinte,
S-a ridicat Hristos, din mormânt, fără cuvinte,
Piatra cea grea, mormântul închis,
S-au deschis ca un semn al biruinței, neînvins.

Pe cruce, El a fost rănit și-nfrânt,
Dar înviat, purta coroana vieții în cuvânt.
Femeile-au venit cu lacrimi și jale,
Dar n-au găsit trupul, doar un înger în straie albe.

„De ce căutați pe Cel viu între cei morți?”
A spus îngerul, împrăștiind îndoiala din toți.
„El nu mai este aici, ci s-a sculat,
Mergeți, spuneți ucenicilor, Iisus s-a înălțat.”

Maria, plângând, la mormânt stătea,
Cu sufletul gol, în tristețe cădea,
Dar El i-a șoptit cu blândețe numele său,
„Marie”, i-a zis, „Eu sunt Domnul tău.”

Cu inima tresărind de bucurie,
A alergat să vestească marea minune vie.
Ucenicii erau înspăimântați,
Încuiați în case, cu frica de cei ce-i căutau ca frați.

Dar Domnul a intrat prin uși ferecate,
Pacea a rostit, și toți L-au recunoscut în clipă scurtă,
Le-a arătat mâinile, coasta, rănile de jertfă,
Sufletul lor s-a umplut de o sfântă mireasmă.

„Pacea să fie cu voi, nu vă temeți,
Eu am învins moartea, voi sunteți credincioșii mei adevărați,”
Dar Toma, cel necredincios, nu era cu ei,
Și nu credea, spunea că-s doar năluciri de idei.

„De nu voi vedea semnele cuielor în mâini,
Și de nu voi pune degetul în rănile din păcătoșii țepuși,
Nu voi crede”, striga cu necredință mare,
Dar Domnul avea răbdare cu al său suflet de-ntrebare.

A opta zi, Iisus iarăși veni,
Și Toma, cel îndoielnic, față în față cu El se regăsi.
„Adu-ți degetul, Toma, și pipăie rănile mele,
Să nu mai fii necredincios, ci plin de credință-n stele.”

„Domnul meu și Dumnezeul meu”, a strigat în lacrimi grele,
În fața Sa, genunchii lui au căzut, ca frunze de pădure rebele.
Și Domnul i-a spus cu o dulce mustrare,
„Fericiți sunt cei ce n-au văzut, și totuși cred în a mea înviere.”

Dar nu doar lui Toma s-a arătat,
Ci și pe drum, către Emaus, cu pași tainici,
Doi ucenici, călătoriți de gânduri grele,
Discutau despre cele întâmplate, fără de veselie și fără de stele.

Domnul le-a apărut pe drum, neștiut,
Și au vorbit despre Scripturi și ce s-a petrecut.
Ei nu L-au cunoscut, căci ochii lor erau închiși,
Dar inima lor ardea, ca jarul din coșul aprins.

La masă, în casa lor de popas,
Când pâinea frântă a fost, ei L-au recunoscut, în al Său glas.
„Este El!”, strigară ei cu bucurie,
Dar El a dispărut, ca o adiere blândă și vie.

Cei doi au alergat la ucenici,
Vestind că Domnul a înviat, a venit din morți.
Toți au început să înțeleagă minunea cea mare,
Hristos era viu, chiar în mijlocul lor, ca o floare.

Ziua Întâia a Domnului, ziua învierii,
A fost începutul veșniciei, al biruinței iubirii.
Rănile Sale au devenit semne de har,
Pentru cei ce vor crede și vor urma pe-al vieții altar.

Din necredința lui Toma am învățat,
Că nu e nevoie să vedem totul clar,
Căci credința în Domnul ne poartă departe,
Chiar și fără a pipăi rănile Sale pe cruce.

Iar cei care merg pe drumuri de-ndoială,
Să-și deschidă inima la lumina ce curge din Scriptură.
Hristos e viu, El e în mijlocul nostru mereu,
Și ne călăuzește pașii, spre cerul său greu.