**CAPITOLUL: „1. B” Din Lecția „Planul Divin al Mântuirii”**
**Suferința și Mântuirea: Drumul Spre Desăvârșire**
*****************************************
În contextul vieții creștine, suferința ocupă un loc central în procesul de maturizare spirituală și apropiere de Dumnezeu. Scriptura este plină de exemple ale celor care au trecut prin suferințe adânci, dar care, în același timp, au găsit mângâiere și tărie în Dumnezeu. În Epistola către Romani, apostolul Pavel afirmă că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18).
Prin această declarație, Pavel ne îndrumă să vedem suferința nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe un mijloc prin care Dumnezeu lucrează pentru a ne întări credința și a ne apropia de El. Suferința poate avea un rol purificator, aducând credinciosul mai aproape de înțelegerea planului divin. Pe parcursul istoriei biblice, Iov este un exemplu proeminent de credincios care a trecut prin suferințe mari, dar a continuat să aibă încredere în Dumnezeu.
Dumnezeu nu este surd la suferințele noastre. În Psalmul 34:18, citim: „Domnul este aproape de cei cu inima frântă și mân-tuiește pe cei cu duhul zdrobit.” Aceasta este o promisiune pe care toți cei care suferă trebuie să o țină aproape. Mântuirea nu înseamnă o viață lipsită de suferință, ci o viață trăită în conștienta că Dumnezeu este cu noi în fiecare moment al durerii și al încercării.
**Rugăciunea: O Alianță cu Dumnezeu în Călătoria Spre Mântuire**
Rugăciunea, la fel, ca și credința, este un pilon esențial în viața creștină. Este actul prin care ne deschidem inima către Dumnezeu și ne punem în fața Sa, cu toate nevoile, slăbiciunile și bucuriile noastre. Iisus, în multe rânduri, a încurajat ucenicii să se roage neîncetat. În Predica de pe Munte, Iisus ne învață: „Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” (Matei 7:7).
Rugăciunea este, așadar, o invitație la comuniune cu Dumnezeu. Prin rugăciune, nu numai că ne exprimăm dorințele și preocupările, dar ne și aliniem voinței Sale. În Grădina Ghetsimani, Iisus ne dă cel mai profund exemplu de rugăciune, când, în mijlocul marii Sale suferințe, a spus: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39).
Rugăciunea nu este doar un instrument de comunicare cu Dumnezeu, ci și o modalitate prin care ne schimbăm perspectivele și ne conformăm planului divin. Este un moment de cedare a controlului și de abandonare în brațele voii Sale. De aceea, rugăciunea joacă un rol esențial în procesul de mântuire. Fără rugăciune, credinciosul își pierde legătura cu sursa harului și puterii divine.
**Postul: O Formă de Devoțiune și Sfințire**
Postul este un alt element cheie în viața creștină, având rădăcini profunde atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Postul este un act de smerenie, o retragere de la lucrurile lumești pentru a ne dedica mai mult rugăciunii și apropierii de Dumnezeu. În Isaia 58, Dumnezeu subliniază importanța unui post autentic, în care credinciosul nu doar se abține de la mâncare, ci caută să facă bine și să aducă dreptate.
„Oare acesta este postul plăcut Mie? – să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? (…) Dezleagă lanțurile răutății, rupe legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug!” (Isaia 58:5-6). Prin aceste cuvinte, Dumnezeu ne arată că adevăratul post nu este doar o abstinență fizică, ci și o angajare activă în slujirea celorlalți și în lucrarea dreptății.
Iisus însuși a postit timp de 40 de zile în pustie, pregătindu-se pentru misiunea Sa. Acest act de postire ne arată importanța concentrării asupra lui Dumnezeu și renunțării la ceea ce este material în favoarea creșterii spirituale. Postul ne amintește de fragilitatea noastră umană și de dependența noastră totală de Dumnezeu.
**Iertarea: Actul Mântuirii Reflectat în Viața Credinciosului**
Iertarea este unul dintre cele mai importante atribute ale lui Dumnezeu și, în același timp, o cerință esențială pentru credincios. Prin Hristos, Dumnezeu ne-a arătat ce înseamnă iertarea divină – o iertare necondiționată, oferită tuturor celor care se pocăiesc și cred. În Epistola către Efeseni, Pavel scrie: „Dumnezeu, fiind bogat în milă, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, chiar și atunci când eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos” (Efeseni 2:4-5).
Iertarea nu este doar un dar divin, ci și o obligație pentru cei care au fost iertați. În rugăciunea „Tatăl nostru”, Iisus ne învață să ne rugăm astfel: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6:12). Prin aceasta, învățăm că, pentru a primi cu adevărat harul mântuirii, trebuie să fim dispuși să oferim același har și celor care ne-au greșit.
Actul iertării nu este ușor, dar este esențial pentru mântuirea noastră. În multe situații, iertarea necesită lepădarea de mândrie și egoism, dar este un pas vital spre restaurarea relației cu Dumnezeu și cu ceilalți. Refuzul de a ierta duce la amărăciune și separare de harul divin, în timp ce iertarea deschide ușa pentru vindecare și reconciliere.
**Viața Sfântă: Chemarea la Sfințire și Trăire în Hristos**
După ce am fost mântuiți prin har și credință, Dumnezeu ne cheamă la o viață sfântă. Apostolul Petru ne îndeamnă: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” (1 Petru 1:16). Această chemare la sfințenie nu este doar un ideal îndepărtat, ci o cerință concretă pentru fiecare credincios. Sfințenia este procesul prin care ne lepădăm de păcat și ne apropiem de caracterul lui Dumnezeu.
Viața sfântă implică o transformare radicală a gândurilor, atitudinilor și acțiunilor noastre. Apostolul Pavel, în Romani 12:2, ne îndeamnă să nu ne conformăm „chipului acestui veac”, ci să fim „schimbați prin înnoirea minții”. Aceasta este sfințirea – un proces continuu prin care suntem transformați după chipul lui Hristos.
Sfințenia nu este doar o chestiune personală, ci are un impact direct asupra lumii din jurul nostru. Iisus ne-a învățat că suntem „lumina lumii” și „sarea pământului” (Matei 5:13-14). Ca și credincioși, suntem chemați să trăim o viață care reflectă caracterul lui Dumnezeu, astfel încât ceilalți să vadă lumina noastră și să fie atrași de harul mântuirii.
**CAPITOLUL: „1. D” Din Lecția „Planul Divin al Mântuirii”**
**Purtarea Crucii Zilnice: Un Act de Devoțiune și Sacrificiu**
Iisus ne-a spus clar: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). Purtarea crucii zilnice nu se referă doar la acceptarea suferințelor sau a greutăților vieții, ci implică o renunțare profundă la sine și la dorințele egoiste. Este un apel la devoțiune totală, în care fiecare aspect al vieții noastre este supus voii lui Dumnezeu.
A lua crucea înseamnă să renunți la comoditățile și planurile tale personale și să îți deschizi inima pentru planul divin, indiferent de prețul pe care trebuie să-l plătești. Crucea simbolizează sacrificiul suprem, iar Iisus este modelul nostru perfect în această privință. El nu doar a predicat despre purtarea crucii, ci a trăit-o în mod concret prin moartea Sa pe Golgota.
Purtarea crucii este, de asemenea, un act de identificare cu suferințele lui Hristos și o acceptare a faptului că viața creștină implică adesea persecuție, respingere și dificultăți. Apostolul Pavel descrie această identificare profundă cu Hristos spunând: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20). Aceasta este esența purtării crucii – o viață trăită nu în funcție de dorințele personale, ci în deplină supunere față de Hristos și voia Sa.
**Postul și Rugăciunea: Arme Spirituale pentru Purtarea Crucii**
Pentru a purta crucea zilnic, credinciosul are nevoie de resurse spirituale, iar postul și rugăciunea sunt două dintre cele mai puternice arme pe care le avem la dispoziție. Postul, așa cum am discutat mai devreme, nu este doar o abstinență de la mâncare, ci o practică de smerenie și dedicare față de Dumnezeu. Este un mijloc prin care ne golim de noi înșine și ne concentrăm asupra voii divine.
Rugăciunea, pe de altă parte, este actul prin care ne conectăm cu Dumnezeu, cerându-I puterea și înțelepciunea necesare pentru a purta crucea în fiecare zi. Iisus ne-a dat exemplul suprem de rugăciune în Grădina Ghetsimani, când, în fața sacrificiului iminent, s-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu” (Matei 26:39). Rugăciunea ne ajută să ne aliniem voii lui Dumnezeu, chiar și atunci când aceasta implică suferință sau sacrificiu personal.
Postul și rugăciunea nu sunt doar acte de devoțiune personală, ci și mijloace prin care creștinul primește tăria de a înainta pe calea crucii, indiferent de obstacolele întâlnite. Fără aceste arme spirituale, purtarea crucii devine imposibilă, iar credinciosul riscă să se piardă în fața ispitelor și încercărilor vieții.
**Ispitele și Încercările: Testele Purtării Crucii**
Viața creștină nu este scutită de ispite și încercări. Dimpotrivă, cu cât un om se apropie mai mult de Dumnezeu și își dedică viața pentru a purta crucea zilnic, cu atât mai multe provocări apar. Diavolul este întotdeauna la pândă, căutând să ne abată de la calea credinței. Petru ne avertizează: „Fiți treji și vegheați! Potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Ispitele vin sub multe forme: dorințe lumești, mândrie, egoism, îndoieli sau frică. Însă fiecare ispită este și o oportunitate de a ne întări credința și de a ne agăța mai strâns de Dumnezeu. Apostolul Iacov ne învață că „ferice de cel ce rabdă ispita, căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” (Iacov 1:12).
Încercările, de asemenea, fac parte din drumul purtării crucii. Dumnezeu permite uneori suferința și dificultățile nu pentru a ne distruge, ci pentru a ne curăța și a ne maturiza spiritual. În Epistola către Evrei, citim că „pe cine iubește Domnul, îl disciplinează și pedepsește pe orice fiu pe care-l primește” (Evrei 12:6). Încercările sunt ocazii prin care putem demonstra fidelitatea noastră față de Dumnezeu și încrederea în planul Său divin, chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin circumstanțele.
**Martirajul: Cea Mai Mare Formă de Purtare a Crucii**
De-a lungul istoriei creștinismului, mii de oameni au plătit prețul suprem pentru credința lor, devenind martiri. Martirajul este cea mai înaltă formă de purtare a crucii, fiind o mărturie vie a loialității și devoțiunii totale față de Hristos. Un exemplu elocvent din secolul trecut este Richard Wurmbrand, un pastor român care a îndurat torturi și suferințe inumane sub regimul comunist pentru a-și păstra credința. Persecuțiile și martirajul nu au fost doar realități din primele secole ale creștinismului, ci continuă și astăzi, în multe colțuri ale lumii.
Martirii nu sunt doar exemple de curaj și credință pentru noi, ci și surse de inspirație, amintindu-ne că purtarea crucii poate implica sacrificii mari, dar răsplata este veșnică. Iisus ne asigură că „oricine va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie, o va salva” (Marcu 8:35).
În fața persecuției și a suferinței extreme, martirii rămân fermi în credință, încredințați că viața lor nu se termină odată cu moartea pământească. Ei își ancorează speranța în promisiunea învierii și a vieții veșnice, fiind conștienți că mântuirea finală este asigurată prin jertfa lui Hristos.
**Dragostea ca Forță Călăuzitoare în Purtarea Crucii**
Un alt element esențial în purtarea crucii este dragostea. Dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru este forța care ne împinge să ne asumăm crucea zilnic, să renunțăm la noi înșine și să trăim în slujba altora. Iisus ne-a învățat că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-și pună cineva viața pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).
Această dragoste este manifestată în viața noastră de zi cu zi prin faptele noastre, prin modul în care ne raportăm la ceilalți și prin dorința noastră de a reflecta caracterul lui Hristos în tot ceea ce facem. Apostolul Pavel subliniază acest lucru în celebra sa Epistolă către Corinteni, spunând că „dacă n-aș avea dragoste, n-aș fi nimic” (1 Corinteni 13:2).
Dragostea ne motivează să perseverăm în credință, să suportăm suferințele cu răbdare și să ne dedicăm complet vieții în Hristos. Fără dragoste, purtarea crucii ar deveni o povară grea și insuportabilă. Însă cu dragostea lui Dumnezeu în inimă, fiecare cruce devine un mijloc de binecuvântare și transformare.
**CAPITOLUL: „1. E” Din Lecția „Planul Divin al Mântuirii”**
**Rolul Duhului Sfânt în Purtarea Crucii**
Duhul Sfânt joacă un rol central în viața credinciosului și în purtarea crucii zilnice. El este Mângâietorul și Ajutorul trimis de Hristos pentru a-i întări pe cei care aleg să-L urmeze. Fără prezența și puterea Duhului Sfânt, purtarea crucii ar fi o sarcină imposibilă. Duhul este Cel care ne umple de înțelepciune, curaj și putere, permițându-ne să trăim conform chemării divine.
Iisus a promis ucenicilor Săi că, după înălțarea Sa, Duhul Sfânt va veni pentru a-i învăța și a le aduce aminte tot ceea ce El le-a învățat: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Duhul Sfânt este Cel care ne amintește de învățăturile lui Hristos și ne îndeamnă să trăim în ascultare de acestea.
În viața credinciosului, Duhul Sfânt este cel care dăruiește roadele necesare pentru a purta crucea cu demnitate și credință. Apostolul Pavel menționează în Epistola către Galateni că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioși-a, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5:22-23). Aceste roade sunt esențiale pentru a putea trăi o viață creștină autentică și pentru a purta crucea în mijlocul încercărilor și ispitelor.
**Călăuzirea Duhului în Deciziile Zilnice**
Viața de zi cu zi a creștinului este plină de decizii mari și mici, iar Duhul Sfânt ne călăuzește în fiecare pas pe care îl facem. Pavel ne îndeamnă să „umblăm după Duhul” (Romani 8:4), sugerând că viața creștină nu este doar un set de reguli externe, ci un mod de viață în care suntem constant călăuziți de prezența și învățăturile Duhului.
Aceasta implică o ascultare atentă de vocea Duhului și o deschidere pentru a urma îndrumările Sale. În Faptele Apostolilor, vedem cum Duhul Sfânt i-a ghidat pe apostoli în misiunea lor de a răspândi Evanghelia. De exemplu, Duhul Sfânt l-a împiedicat pe Pavel să predice în anumite regiuni și l-a călăuzit către alte locuri: „Și fiind opriți de Duhul Sfânt să vestească, cuvântul în Asia, au trecut prin ținutul Frigiei și Galatiei” (Faptele Apostolilor 16:6). Această călăuzire a Duhului este esențială și astăzi în viața fiecărui credincios.
Duhul Sfânt nu doar că ne îndrumă în deciziile noastre, dar ne și avertizează în fața pericolelor spirituale. El ne dă discernământ pentru a evita ispitele și capcanele întinse de diavol. De aceea, viața creștinului este o continuă dependență de Duhul Sfânt, o ascultare atentă de îndemnurile Sale și o supunere totală față de voia Sa.
**Viața de Comunitate: Biserica, Un Trup În Hristos**
Un alt aspect esențial al purtării crucii este viața de comunitate în cadrul Bisericii. Creștinismul nu este o credință trăită în izolare, ci în cadrul unei comunități de credincioși care formează Trupul lui Hristos. Apostolul Pavel subliniază acest lucru în 1 Corinteni 12, unde descrie Biserica ca un trup format din mai multe mădulare, fiecare având un rol esențial.
„Căci după cum trupul este unul și are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deși sunt multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos” (1 Corinteni 12:12). Fiecare credincios joacă un rol în cadrul Bisericii, fie prin încurajare, fie prin slujire, fie prin rugăciune. Biserica este locul în care credincioșii se sprijină unii pe alții în purtarea crucii și în umblarea zilnică, cu Hristos.
Viața de comunitate nu este lipsită de provocări, dar este esențială pentru maturizarea spirituală. În cadrul Bisericii, ne confruntăm cu nevoia de a ierta, de a sluji, de a ne smeri și de a crește în dragoste. Pavel ne îndeamnă în Epistola către Coloseni să ne „îngăduim unii pe alții și să ne iertăm unii pe alții” (Coloseni 3:13), subliniind importanța relațiilor interumane în cadrul comunității creștine.
**Jertfa Vie: Trupul Nostru Ca Ofrandă Lui Dumnezeu (continuare)**
Un alt aspect al purtării crucii este jertfirea trupului nostru ca o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. În Romani 12:1, Pavel spune: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” Acest verset definește clar chemarea fiecărui creștin de a-și oferi trupul, adică întreaga sa ființă, ca o jertfă vie și sfântă în slujba lui Dumnezeu.
### Ce înseamnă o „jertfă vie”?
În Vechiul Testament, jertfele erau aduse în mod literal pe altare, fiind în principal jertfe de animale. Acestea reprezentau o formă de ispășire pentru păcate, dar erau temporare și simbolice. În Noul Testament, însă, Hristos a devenit jertfa supremă, perfectă și definitivă, prin moartea Sa pe cruce. Ca urmare, noi nu mai suntem chemați să aducem jertfe materiale, ci să ne oferim pe noi înșine ca jertfe vii – adică să ne dedicăm întreaga viață, fiecare acțiune, gând și decizie lui Dumnezeu.
O „jertfă vie” implică o dedicare totală față de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că fiecare parte a trupului nostru – mintea, inima, mâinile, picioarele – toate trebuie să fie puse în slujba lui Dumnezeu. Prin aceasta, ne îndepărtăm de dorințele noastre egoiste și ne aliniem cu voia lui Dumnezeu, trăind pentru slava Lui și nu pentru propriul nostru interes.
### Sfințirea trupului
Pavel ne spune să aducem trupurile noastre ca o jertfă „sfântă”, ceea ce înseamnă că trupul nostru, la fel, ca sufletul, trebuie să fie pus deoparte pentru Dumnezeu. Sfințirea implică atât renunțarea la păcat, cât și trăirea în conformitate cu standardele sfinte ale lui Dumnezeu. În 1 Corinteni 6:19-20, apostolul Pavel scrie: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”
Această chemare la sfințirea trupului înseamnă să ne abținem de la orice formă de păcat care ar putea corupe trupul nostru și să trăim în așa fel încât să reflectăm curăția și voia lui Dumnezeu. Printr-un stil de viață sfânt, noi devenim temple vii ale Duhului Sfânt, locuri sfințite în care Dumnezeu locuiește și lucrează.
### O jertfă „plăcută lui Dumnezeu”
Când ne aducem trupurile ca o jertfă vie, nu facem acest lucru în mod forțat sau mecanic. Pavel ne îndeamnă să aducem o jertfă care este „plăcută lui Dumnezeu”. Aceasta presupune o jertfă care izvorăște din iubire și din dorința sinceră de a-I sluji lui Dumnezeu. El nu dorește doar fapte exterioare, ci o inimă dedicată și sinceră. În Psalmul 51:17, ni se spune: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; o inimă zdrobită și mâhnită, Dumnezeule, nu vei disprețui.”
Dumnezeu caută o jertfă care vine dintr-o inimă care Îl iubește și care este dispusă să se supună complet voii Sale. Aceasta înseamnă că fiecare alegere pe care o facem – fie că este vorba de modul în care folosim timpul, resursele sau relațiile noastre – trebuie să fie făcută cu scopul de a-L onora pe Dumnezeu.
### Transformarea prin reînnoirea minții
Romani 12:2 continuă să ne învețe că jertfirea trupului nostru trebuie să fie însoțită de o transformare interioară: „Să nu vă conformați chipului acestui veac, ci să vă transformați, prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi care este voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.” Aceasta înseamnă că, pentru a aduce o jertfă vie și sfântă, trebuie să ne schimbăm gândirea, să ne lepădăm de mentalitatea lumii și să ne aliniem la modul de gândire divin.
Această „înnoire a minții” este o parte crucială a procesului de sfințire. Lumea promovează egoismul, materialismul și plăcerile de moment, dar creștinii sunt chemați să se elibereze de aceste influențe și să se concentreze asupra lucrurilor de sus, asupra voii lui Dumnezeu. Prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Sfânt, mintea noastră este înnoită, iar noi începem să gândim și să trăim în conformitate cu valorile Împărăției lui Dumnezeu.
### Purtarea crucii și jertfa vie
Jertfa trupului nostru ca o „jertfă vie” este o parte integrantă a purtării crucii. Isus a spus în Luca 9:23: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” Purtarea crucii înseamnă să renunțăm la voința noastră proprie, la dorințele și plăcerile noastre, și să ne punem viața la dispoziția lui Dumnezeu.
Această chemare nu este ușoară și poate implica sacrificii mari. Totuși, purtarea crucii este modul prin care ne conformăm la imaginea lui Hristos și prin care devenim o reflectare vie a dragostei și a harului Său. Prin purtarea crucii și prin aducerea trupurilor noastre ca o jertfă vie, demonstrăm că viața noastră aparține în totalitate lui Dumnezeu.
### O viață de închinare zilnică
Jertfa vie nu este un act singular, ci un stil de viață. Zi de zi, suntem chemați să ne trăim viețile ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu. Fiecare alegere, fiecare acțiune, fiecare gând trebuie să reflecte dedicarea noastră față de El. Acesta este adevăratul sens al „slujbei duhovnicești” despre care vorbește Pavel – o viață de închinare continuă, în care ne punem în totalitate la dispoziția lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să ne modeleze după voia Sa.
În concluzie, jertfirea trupului nostru ca o ofrandă vie este un aspect esențial al vieții creștine. Este o chemare la sfințenie, la renunțarea la dorințele noastre egoiste și la trăirea în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Prin această jertfă, devenim temple vii ale Duhului Sfânt și martori ai harului lui Dumnezeu în lume. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să trăim în fiecare zi ca o jertfă vie, sfântă și plăcută Lui, pentru slava numelui Său.
**CAPITOLUL: „1. F” Din Lecția „Planul Divin al Mântuirii”**
** Jertfa Vie: Trupul Nostru Ca Ofrandă Lui Dumnezeu (Continuare)**
„Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Acest verset evidențiază o chemare profundă și transformatoare: aceea de a ne oferi viața întreagă, fiecare aspect al existenței noastre, ca o jertfă vie pentru Dumnezeu. În Vechiul Testament, jertfele constau în sacrificii de animale aduse pe altar, însă în Noul Testament, credinciosul însuși devine jertfa – nu prin moarte, ci printr-o viață de ascultare și devotament.
A aduce trupul nostru ca o jertfă vie înseamnă să ne dedicăm în totalitate voinței lui Dumnezeu, să ne refuzăm plăcerile egoiste și să trăim conform chemării divine. Fiecare acțiune, fiecare gând și fiecare decizie pe care o luăm trebuie să fie un act de închinare și sfințire. Viața de zi cu zi devine astfel un altar pe care ne aducem pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că nu mai trăim pentru noi înșine, ci pentru El.
**Transformarea Minții: Înnoirea Zilnică prin Cuvântul lui Dumnezeu**
Continuând în același pasaj din Romani 12, Pavel ne îndeamnă nu doar să ne aducem trupurile ca jertfă vie, ci și să ne transformăm mințile: „Să nu vă conformați chipului veacului acestuia, ci să vă transformați prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită” (Romani 12:2).
Această înnoire a minții este esențială pentru viața creștină. Trăim într-o lume care promovează valori și norme ce se opun adesea celor creștine. Fără o transformare a minții noastre, vom fi absorbiți de influențele acestei lumi, pierzându-ne discernământul spiritual și capacitatea de a urma voința lui Dumnezeu.
Transformarea minții nu este un proces instantaneu, ci unul continuu, realizat prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune și părtășie cu Duhul Sfânt. Biblia, fiind Cuvântul viu al lui Dumnezeu, este instrumentul principal prin care ne înnoim mințile și ne aliniem gândurile și dorințele la planul divin. În Psalmul 119:105, citim că „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. Studiind și meditând asupra Scripturii, ne putem feri de capcanele lumii și ne putem ancora în adevărul divin.
**Împlinirea Voi-ei Lui Dumnezeu: Scopul Final al Mântuirii**
Mântuirea nu este doar despre eliberarea de păcat și condamnare, ci și despre chemarea de a trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Odată ce am fost mântuiți prin har, începe o nouă călătorie – aceea de a împlini scopul divin pentru viața noastră. Apostolul Pavel a avut această convingere profundă, spunând: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința” (2 Timotei 4:7). Aceste cuvinte reflectă o viață trăită în ascultare deplină de voia lui Dumnezeu.
„Împlinirea voii lui Dumnezeu” în viața noastră implică ascultare, smerenie și o căutare constantă a călăuzirii Sale. De multe ori, voia lui Dumnezeu poate părea contrară dorințelor noastre personale, însă credinciosul este chemat să se încreadă că planul divin este întotdeauna bun și desăvârșit. În Proverbe 3:5-6, citim: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările”.
**Păstrarea Unității Duhului în Biserică**
O altă componentă esențială a trăirii mântuirii este păstrarea unității în cadrul Trupului lui Hristos, Biserica. Apostolul Pavel îndeamnă în Efeseni 4:3: „Căutați să păstrați unitatea Duhului prin legătura păcii”. În cadrul Bisericii, diversitatea darurilor, personalităților și experiențelor poate duce uneori la conflicte, însă unitatea este esențială pentru înaintarea împărăției lui Dumnezeu pe pământ.
Această unitate nu înseamnă uniformitate, ci armonie în diversitate, având ca centru comun credința în Hristos și chemarea la slujire. Fiecare mădular al Trupului are un rol specific, iar scopul fiecăruia trebuie să fie edificarea și susținerea întregii comunități. În 1 Corinteni 12:12-27, Pavel subliniază importanța fiecărui mădular, spunând că toate sunt necesare pentru funcționarea sănătoasă a Trupului lui Hristos.
**Disciplina Spirituală: Uneltele pentru Purtarea Crucii Zilnice**
Disciplina spirituală este un alt aspect fundamental pentru purtarea crucii zilnice și trăirea mântuirii. Fără disciplină, este ușor să deviem de la calea lui Dumnezeu și să fim prinși în capcanele lumii. Rugăciunea constantă, postul, studiul Scripturii și părtășia cu ceilalți credincioși sunt mijloacele prin care ne menținem disciplina spirituală.
Apostolul Pavel folosește adesea metafore din lumea sportivă pentru a descrie viața creștină ca pe o cursă sau o luptă. În 1 Corinteni 9:25-27, el spune: „Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări… Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat”.
Viața creștină necesită o disciplină riguroasă, nu doar pentru a evita păcatul, ci și pentru a rămâne constant în relația noastră cu Dumnezeu. Fără aceste unelte spirituale, credința noastră devine slabă și vulnerabilă în fața ispitirilor și încercărilor.
**Harul și Răbdarea: Împletirea Lor în Procesul de Sfințire**
Mântuirea nu este un eveniment unic, ci un proces continuu de sfințire și transformare. În timpul, acestui proces, harul și răbdarea sunt două elemente esențiale. Harul lui Dumnezeu ne susține și ne dă puterea să ne schimbăm, în timp ce răbdarea ne ajută să ne îndreptăm privirea către promisiunile viitoare, chiar și atunci când progresul pare lent.
Apostolul Iacov subliniază importanța răbdării în viața creștinului: „Fiți dar îndelung răbdători, fraților, până la venirea Domnului… întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7-8). Procesul de sfințire nu este unul rapid și, adesea, ne confruntăm cu propriile noastre slăbiciuni și eșecuri. Însă harul lui Dumnezeu ne încurajează să continuăm să ne străduim, știind că mântuirea noastră este asigurată prin Hristos.
**Așteptarea Gloriei Viitoare: Speranța Vie a Credinciosului**
Mântuirea, deși este experimentată în prezent prin harul lui Dumnezeu, are o dimensiune viitoare – acea promisiune a răsplătirii finale, a gloriei viitoare ce va fi descoperită la revenirea lui Isus Hristos. Această nădejde vie este una dintre cele mai profunde ancore ale credinciosului, oferindu-i puterea de a rămâne ferm în credință, indiferent de încercările sau suferințele prezente.
### Dimensiunea prezentă a mântuirii
În Noul Testament, apostolul Pavel subliniază adesea că mântuirea este atât o realitate prezentă, cât și una viitoare. În **Efeseni 2:8-9**, el spune: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Această mântuire prezentă ne oferă pace cu Dumnezeu, ne eliberează de păcat și ne dăruiește viața veșnică. De asemenea, ne promite că suntem acum copii ai lui Dumnezeu, așa cum este menționat în **Romani 8:16-17**, unde Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai împărăției.
Cu toate acestea, realitatea mântuirii nu este completă. În timp ce experimentăm deja libertatea de păcat și apropierea de Dumnezeu, mai există o dimensiune viitoare care așteaptă să fie împlinită. Glorificarea este acea dimensiune finală a mântuirii, în care credinciosul va fi complet eliberat de prezența păcatului și va intra în deplina prezență a lui Dumnezeu.
### Speranța gloriei viitoare
**Romani 8:18** ne oferă una dintre cele mai puternice imagini ale speranței viitoare: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită față de noi.” Aici, Pavel ne îndeamnă să privim dincolo de suferințele și greutățile prezente, având în vedere promisiunea gloriei viitoare.
Această slavă viitoare este descrisă în moduri grandioase în întreaga Scriptură. În **1 Ioan 3:2**, ni se spune că „știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” Aceasta este o imagine a transformării noastre complete – vom fi glorificați, liberi de orice imperfecțiune, și vom fi asemenea lui Hristos. Speranța aceasta nu este doar o reparație a ceea ce este stricat acum, ci o recreare completă în conformitate cu slava lui Dumnezeu.
### Împărăția lui Dumnezeu și răsplata credinciosului
În predicile și învățăturile lui Isus, Împărăția lui Dumnezeu este un element central. Această împărăție este atât prezentă, cât și viitoare. Isus ne-a învățat să ne rugăm pentru venirea împărăției în **Matei 6:10**: „Vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.” Aceasta arată că, deși Împărăția lui Dumnezeu a început să se manifeste în lume prin lucrarea și învierea lui Isus, ea va fi complet instaurată abia la revenirea Sa.
Așteptarea acestei Împărății viitoare ne oferă speranța răsplătirii. În **Matei 25:21**, Isus ne spune că la finalul vremurilor, credincioșii vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun și credincios! Intră în bucuria stăpânului tău!” Aceasta este promisiunea răsplății credinciosului care a rămas statornic până la sfârșit.
Răsplata finală nu este doar viața veșnică, ci și o relație deplină cu Dumnezeu. Vom trăi în prezența Sa, într-o stare de perfecțiune, fără durere, fără suferință și fără păcat. Această realitate este descrisă atât de frumos în **Apocalipsa 21:4**: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi s-au dus.”
### Puterea speranței viitoare
Speranța în gloria viitoare nu este doar un refugiu din fața greutăților prezente. Ea are puterea de a transforma modul în care trăim acum. Apostolul Petru ne îndeamnă să trăim cu ochii ațintiți spre această speranță, spunând în **1 Petru 1:13**: „De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul care va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos.”
Această chemare la veghere și pregătire ne arată că speranța noastră nu trebuie să fie pasivă. Așteptarea gloriei viitoare ne motivează să trăim o viață de sfințenie, încrezându-ne în puterea Duhului Sfânt. **Romani 5:3-5** ne învață că „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt.”
### Glorificarea credinciosului
Unul dintre cele mai mari daruri ale Evangheliei este promisiunea glorificării finale. În această stare de glorie, credincioșii vor fi eliberați nu doar de pedeapsa păcatului, ci și de prezența sa. **Romani 8:30** ne vorbește despre această ordine a mântuirii: „Pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; pe aceia pe care i-a chemat, i-a și îndreptățit; iar pe aceia pe care i-a îndreptățit, i-a și glorificat.”
Glorificarea nu este doar o simplă schimbare exterioară, ci o transformare totală a ființei noastre. Vom avea trupuri noi, așa cum ne este descris în **1 Corinteni 15:42-44**, unde ni se spune că „trupul este semănat în putrezire și înviază în ne-putrezire; este semănat în necinste și înviază în slavă; este semănat în slăbiciune și înviază în putere; este semănat trup firesc și înviază trup duhovnicesc.”
### Concluzie: Trăind în așteptarea gloriei viitoare (continuare)
Această așteptare nu este pasivă, ci activă, influențând fiecare aspect al vieții credinciosului. Apostolul Pavel ne încurajează în **Filipeni 3:20-21** să ne amintim că „cetățenia noastră este în ceruri, de unde așteptăm și pe Mântuitorul, pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile.” Aceasta ne oferă perspectiva corectă asupra vieții noastre pământești, transformându-ne modul de a gândi și acționa.
În timp ce trăim în această lume, suntem chemați să reflectăm slava viitoare printr-o viață de sfințenie și ascultare. **1 Petru 1:15-16** ne îndeamnă: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: 'Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt. '” Această chemare la sfințenie nu este o povară, ci o pregătire pentru viitoarea glorie care ne așteaptă.
Speranța gloriei viitoare ne dă curajul să înfruntăm suferințele și greutățile vieții. **2 Corinteni 4:17** ne asigură că „necazul nostru ușor de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” Așteptând cu nădejde acea zi, ne putem bucura de faptul că toate durerile și luptele de acum sunt temporare și că ele pregătesc calea pentru o slavă mult mai mare, care nu poate fi comparată cu nimic din această lume.
Credincioșii sunt chemați să își fixeze privirea asupra lui Hristos și să își amintească mereu de promisiunea vieții veșnice. **Evrei 12:2** ne îndeamnă „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Trăind astfel, așteptând cu nerăbdare gloria viitoare, ne putem ridica peste încercările prezente și putem continua să urmăm calea credinței, cu ochii ațintiți asupra răsplății promise.
Așadar, fiecare zi este o oportunitate de a trăi în lumina speranței noastre eterne, încredințați că la finalul acestei vieți vom intra în prezența deplină a lui Dumnezeu, unde ne vom bucura de slava Sa pentru veșnicie. Aceasta este bucuria, nădejdea și moștenirea fiecărui credincios care își pune încrederea în Hristos.
-
** Articol scris de Daniel Ioan Notar, spre slava lui Dumnezeu. * *
Fie ca aceste cuvinte să aducă pace, bucurie și lumină în sufletul vostru. Dumnezeu să vă binecuvântezeși să vă călăuzească
pașii în fiecare moment al vieții voastre. Să aveți mereu credință și încredere în planul Său divin.
Amin.
-