Unii oameni, de departe, par o mare doar de frunze
Și la care nu-i nimica să ne-atragă, să ne-amuze...
De ne-apropiem o clipă, să găsim a lor splendoare,
Ne vor încânta privirea albe flori de lăcrămioare...

Ei sunt "Omul dinăuntru" și nu "Omul cel de-afară"
Și veșmântul li-i corola gingașă, curată, rară...
Dar micimea lor sfioasă și frumoasă și tăcută
E sublimul ce îl află inima cea pricepută...

Ce se-apleacă și răzbește ce izbește ochiul firii,
Prin prejudecata oarbă, pân' la florile sfințirii...
Până la esența dulce și învăluită-n rouă -
Lacrima durerii sfinte, spre o strălucire nouă...

Trecerea le e pecete... Căci mireasma lor cea fină
Paradis pierdut i-e lumii, din a Cerului Grădină...
Sufletele simțitoare ca, simțind, să-și amintească
De Edenica Menire și de Taina ei cerească...

Ei sunt oamenii de lacrimi... Mai tăcuți și mai... din spate,
Dar ce poartă în privire o Lumină mai aparte...
Și când spun, ei spun Cuvântul - nu doar vorba... nu doar râsul,
Căci ei văd cu ochii care șterși întâi au fost cu plânsul...

Ei sunt oamenii de lacrimi... Toate-i frâng și totu-i doare -
Căci aceasta este viața florilor de lăcrămioare...
Ei sunt "Florile Durerii", care picură Lumină,
Și aici... și-n Strămutarea în a Domnului Grădină... !

Amin.