În noaptea lumii prea-ndelungă,
sub lacăt de lumină grea,
purtăm solia mântuirii
când sus pe cruce, când sub ea...

Trecând mereu când prin lumină,
când prin umbră către Țel,
L-avem când stâlp de nor nainte,
când stâlp de foc, mereu pe El...

Plutim ades... când peste valuri,
când doborâți sub ele stăm...
Aceleași lupte, când eroic,
când îndoielnici le-nfruntăm.

Adesea-n zbor prea singuratic
prin cer uscat și munți stâncoși,
ne bem doar roua de pe aripi
ca șoimu-n anii secetoși.

Cei ce-au purtat pe frunți mai grele
cununi de spini și de sudori,
răzbat nălțând Dumnezeiește
solia mai strălucitori.

Purtând-o vrednici mai departe
din cei ce-au mers în cei ce vin,
cu-atât mai plin ni-e viitorul
cu cât trecutul ni-e mai plin.

Iar Mâine-ajunși la Sfânta Țintă
cu chip ceresc și drum sfințit,
spălați prin apa-ntineririi
vom săruta Tărâm Slăvit!