A cui mai eşti tu, dulce
cântare-n care toţi
îşi află sân şi lacrimi
de mamă şi de soţ?
Când toţi te uită-n clipa
când şi-au ajuns un ţel,
tu mai rămâi a celui
ce plânge singurel...

A cui mai eşti, durere,
de care fraţii fug?
A cui rămâi tu, cruce,
tu, sarcină şi jug?
Când vine vremea jertfei
şi-n lacrimă înoţi...
tu mai rămâi a celui
ce-ndură pentru toţi.

A cui eşti tu, iubire,
ce plângi pe străzi pustii,
căutând pierdute mame,
căutând pierduţi copii?
Când pofta şi cruzimea
ucid tot ce-i curat,
tu mai rămâi a celui
ce suferă uitat...

Al cui mai eşti Tu, Dulce
Mântuitor Străpuns,
când chemi spre nicăierea
şi-aştepţi un nerăspuns?
Când gheaţa şi sfidarea
Ţi-s cuie de oţel,
Tu mai rămâi a celui
ce suferă la fel…