Am înțeles târziu c-acest moment
Își avea scopul în sfințirea mea.
Chiar de-am fost căzută la pământ,
Povestea cea mai frumoasă mâna Ta scria.

O poveste ce am ocazia
Să o spun și altor oameni
Ce-au luat cu drag decizia
De a renunța a mai fi fameni.

Totul a început atunci
Când, în umblarea mea cu Domnul,
Crezul mi-a fost pus pe butuci
Și peste cer mi s-a tras norul

Ce mi-a-ntunecat privirea
Nemaiputând vedea
Încotro mă duce calea.
Gândul la trecut mi-era.

La persoana ce am fost
Și Hristos a transformat,
La întunericul prea gros,
La timpul trăit în păcat,

La vechea mea oarbă purtare,
Când greșeala n-o cunoșteam
Ori, chiar de situațiile erau clare,
Nepăsătoare-n văzduh pășeam,

Trăind în pofta rea a firii,
Săturând dorințele trupești,
Spre pierzare ducându-mă pașii,
Iubind cele pământești.

M-am speriat când m-am aflat
Uitându-mă, parcă cu dor,
La traiul meu plin de păcat,
La anii mei trăiți în nor.

Am crezut c-am o problemă
Și că sufletul îmi minte,
Că de fapt nu-s pocăită,
Gândul că nu mi-e la cele sfinte.

Și s-a-ntâmplat așa o dată
Și-nc-o dată și apoi
Scos-am ochii la suprafață,
Din balta de mâlos noroi,

Unde-am fost băgată doar cu mintea,
Crezând atâtea mari minciuni,
Neștiind că urma vestea
Ce-a făcut în viața mea minuni.

Căutat-am ajutorul
De la cel înaintat,
Ce-a trăit zeci de ani cu Domnul,
Și-a mai fost el încercat.

Dintr-o suflare am grăit
Tot ce pace nu-mi dădea,
Sufletul mi l-am golit,
Spunându-i lui povara mea.

Făcând o mică oprire
De la povestea înaintată,
Mergeți la mărturisire!
Vă va fi inima spălată

De poverile ce tot le-ați strâns,
De-a lungul grelelor momente,
În liniște-ascunsului plâns
Ca să nu v-audă nimeni.

Când am făcut și eu așa
Și am strigat dup-ajutor,
Omul ce turma și-o ghida
Nu a stat nepăsător.

Profitând de-aceste rânduri,
Spun și-o scurtă mulțumire
Pentru păstorii implicați
În sfințirea propriilor turme.

Răspunsul lui m-a liniștit,
Căci nu mă așteptam deloc
Să aflu că nu am mințit
Și că n-am jucat vreun joc

În toată această lungă vreme
De când la Domnul m-am întors,
Că n-am mințit atâta lume,
Întorcându-le mintea pe dos,

Ieri văzându-mă-ntr-un fel,
Azi prin minune schimbată,
Atinsă de Emanuel
Ce nu-ntârzie niciodată

Să-Și facă văzută puterea
În slăbiciunea noastră mare,
Despărțind în două marea,
Ținându-ne cu mână tare.

Mi s-a spus chiar neașteptat
Că, în drumul cu Hristos,
E mai mult decât indicat,
Să fii azi sus și mâine jos.

Fiindcă, printr-un astfel de moment,
Ești de Domnul încercat.
Și nu pentru că nu-I conștient
De potențialul realizat,

Ci pentru ca tu să vezi
Că ești puternic, slavă Lui,
Că poți începe azi să crezi
Promisiunea Domnului.

Cu această poezie
Am vrut să te-ncurajez.
M-am rugat să o pot scrie
Căci știu prea bine prin ce treci.

Știu că nu îți e ușor,
Credința ți se simte grea,
Dar vei fi biruitor!
Hristos n-a murit degeaba.

Stai mai mult la poala Lui,
Cunoscându-L din belșug.
Cu ochii asupra cerului
Când glasul ți se dă bătut

Și rugăciunea-i silențioasă,
Amintește-ți că și plânsul
Este-o rugă prețioasă,
Înțeleasă doar de Duhul

Care-apoi o dă-nainte
Către Domnul Suveran,
Transformată în cuvinte,
Pe un ton frumos și calm.

Poate că sună a clișeu,
Dar nu te pierde-acum cu firea!
Psalmul 91 citește-l din nou!
Dumnezeu îți arată mântuirea.

Amin.