IZVORUL VIETII


Din înălţimi astrale,
Izvorul curge spre vale,
Se dăruie cu ardoare,
Tuturor celor, pe care,
Îi întâlneşte-n cale,
Cu picuri din Soare,
Şi petale nemuritoare.

Acelor inimi însetate,
Ce-s pe genunchi plecate,
Cu mâini la cer ridicate,
De Scriptură luminate,
În sfinţire dedicate,
Sub a crucii dreptate,
Curg ape nelimitate.

Şopotul tainic de izvor,
Alină al sufletelor lor, dor,
Aşterne primăvara-n ogor,
Încununează fruntea lor,
Cu susurul blând, răcoritor,
Sub un soare dogoritor,
La crucea izbăvirilor.

Cerul picură roua suferinţei
Peste lut, în plaiul pocăinţei.
Şi trimite alinările credinţei,
Săpate-n inimile căinţei,
Prinse-n aripile cutezanţei,
Cu puterea clemenței,
Fără teama, instanţei.

Din înăltimile stelare,
Curge izvorul, ce-n el viaţă are,
Potolind setea cea mare,
Setoşilor de pe-a vieţii cărare,
Ce viață doresc cu ardoare,
Ca pe o sărbătoare,
Cu raze din soare.

Acele inimi însetate,
Pe genunchi aplecate,
În rugăciuni înflăcărate,
Cu mâini la cer ridicate,
Sub a crucii dreptate,
De Soarele etern luminate,
Tâşnesc spre eternitate.

Clipocitul tainic de izvor,
Dă savoare sufletelor lor,
Aprinde al primăverii dor,
Cu murmur blând, răcoritor.
Triumfă pe-al vieții decor,
Pe-al Bisericii pridvor,
Pe altarul izbăvirilor.

Cerul picură roua suferinţei,
Peste om în plaiul pocăinţei.
Lutul reavăn supus căinţei,
Cuprins de alinările credinţei,
Se lasă modelat speranţei,
Pân-atinge triumful biruinţei,
În fidelitatea conştiinţei.

Izvorul nesecat de lumină,
Ce coboară pe unda divină,
Spală orişice fel de vină,
Şi setea sufletului alină.
Revărsat pe a vieţii grădină,
Tot curge, tot mai sublimă,
Lumina din divină lumină.

Apa vie, ce stă garanţie,
Vieţii veşnice, vie chezăşie.
O sorb cu sete, cu lăcomie,
Însufleţindu-mi dorinţa vie,
După a cerului Împărăţie.
Caut sfinţirea cu frenezie,
Până Isus pe nor o să vie.
Amin!