Și stelele plâng din vechiul așternut,
Se scurg prin lacrimi de foc ascunse,
Poartă al nopții suspin, iar nevăzut
Blânda lună-n lumină le aduce.
Se tânguie natura și încearcă
Să trimită avertizări sinistre,
Dar parcă lumea asta-i surdă, oarbă,
E de necrezut cât omul se minte!
Pe pământ e fuga timpului avar,
Sunt minciuni, trădări și câte păcate,
E vremea de plâns din hotar în hotar,
Și-a urma Cuvântul sfânt scris în Carte!
Mâna Creatorului e-ntinsă iar,
Prin mila cerească să ne ridice,
Ne cheamă cu Iubirea de la Calvar
La pocăința care-n ceruri duce!

Amin!