Am obosit
Autor: Tobă Alexandra-Darclée
Album: fara album
Categorie: Incurajare
Când orice mică bucurie
Se ivea în calea mea,
Tu aveai grijă, Stăpâne,
Să n-o lași a rămânea.
Când răspunsul rugăciunii
În viața mea mă întâlnea,
Venea mâna celui rău
Și îndată îl răpea.
Și înc-o dată-n drumul meu
Tristețea iarăși mă-ntâlnește.
Îți place să auzi mereu
Sufletu-mi cum se jelește?
Umblarea altora e vie,
Supranatural munții mutați,
Smochinul readus la viață —
Alții sunt așa de protejați.
Nicio grijă nu-i apasă,
Fericirea le domnește,
Calea le e luminată,
Sufletul lor le zâmbește.
Drumul meu, oriunde-apucă,
Este o cale nesfârșită,
Întuneric, ploaie, umbră...
Nu sunt deloc fericită.
Problemele se țin ca scaiul,
Soarele nu mai răsare.
Ridic ochii dintre valuri
Și nu văd nimic în zare.
Doar un drum plin de agonie,
Lipsit de orice strop de viață,
Un trai lipsit de armonie,
Fără un pic de speranță.
În ciuda tuturor acestor
Lucruri ce m-apasă greu,
Nu renunț și merg 'nainte,
Lăudând pe Dumnezeu.
Pe-un drum ca o rutină,
În care inima-mi se plimbă
De la-ndoială la credință,
Fără strop de biruință.
Unde sunt acele vorbe
Ce promis-ai Tu atunci,
Când suflete-aduceai la viață?
N-ajung ele până aici?
Ori eu nu le-am meritat?
Și aici Îți dau dreptate...
La tot ce-am făcut în viață,
Cred că nu mă vrei aproape.
Totuși, Tată, unde ești?
Chiar așa de mult Te doare?
N-am vrut să Te rănesc,
N-am vrut să doară așa tare.
Am greșit și-mi pare rău.
N-ai spus Tu că a pierit
Păcatul meu acela greu,
Fiindcă l-am mărturisit?
Atunci de ce mă urmăresc
Durerea asta, chinul greu?
De ce eu, Tată, nu primesc
Ajutor de Dumnezeu?
De ce doar la anii ăștia
Lucruri multe-așa mă dor?
De ce m-ai adus la viață
Și nu m-ai lăsat să mor?
Era mai simplu pentru Tine,
Fiindcă, pe acest pământ,
Nu mai avea, Doamne, cine
Să Te supere atât.
Apoi mi-era și mie bine,
Fiindcă nu aș fi știut
Cât de rău are să-Ți fie
De la tot ce Ți-am făcut.
Părăsește-mă odată
Și lasă-mă pribeagă-n vânt.
Oricum, nu mai cred vreodată
Că sunt bună pe pământ.
Mi-am dat silința zilnic, Doamne,
Să merit și eu ceva,
Și-au ieșit mult mai rău toate...
Eu mă dau bătută, gata!
Mă uit în jurul meu adesea
Și mă doare-așa de rău.
Fetele-s așa frumoase,
Ele sunt bine mereu.
Viața mea e doar o luptă,
Pare-a fi fără sfârșit.
Nu voi fi vreodată bună.
Oricum, eu am obosit.
Mintea mea-i o gălăgie
Din care nu mai pot ieși,
Și nu pot vorbi cu nimeni,
Nimenea nu vrea a ști.
Și oricum, chiar dac-aș spune,
Doar m-ar judeca și-atât,
Că eu nu vreau ce e-n lume,
Nu-mi doresc țara s-o mut.
Să știți că poate, uneori,
Comoara unuia e simplul:
O familie fericită,
Trăind în pace cu vecinul.
Nu lupte pentru pământ,
Că nu mi-e aicea locul,
Ci un trai curat și sfânt,
Ca s-ajung în cer la Domnul.
Poate că dorința mea
Nu-i o muncă prea înaltă,
Nici o școală renumită,
Nici să fiu vreo avocată.
Dorința mea, chiar de e mică,
E a mea, și mie-mi place.
Vă rog, măcar pentru o clipă,
Lăsați-mă cu toții-n pace.
Toți vă dați cu presupusul
Despre ce ar fi mai bine,
Dar despre acestea toate
Nu mă-ntrebați și pe mine?
Am obosit să râd întruna,
Să pară că n-am nimic,
Strălucitoare precum luna,
Pe un cer plin de-ntuneric.
Îns-acum, chiar de-aș veni
În fața voastră stând în plâns,
Nimeni nu s-ar sinchisi
Să-nțeleagă cum de-am râs
Când visul meu se prăbușea
Și fericirea mea plecase.
Atunci tot se ruina
Și viața nu-mi mai existase.
Poate că nici nu mă credeți
Când rostesc de-aici ce-am scris,
Însă, doar fiindcă nu vedeți,
Nu-nseamnă că eu vă mint.
Mulțumesc lui Dumnezeu
C-am știut să vă feresc,
Că nu v-am spus tot mereu
Cu ce-n viață mă lovesc.
Am știut să spun o glumă,
Când inima mea nu râdea,
Și v-am făcut ziua mai bună,
Zâmbindu-vă când am dat mâna.
Dumnezeule, Tu știi mai bine
Cu ce în viață mă confrunt.
Nu-Ți cer averi și stele,
Eu Îți cer, Doamne, atât:
Nu lăsa ca cei dragi mie
Să fie și ei cuprinși
De focul care arde-n mine,
Să fie și ei uciși.
Arată-le lor bucuria
De care eu n-am reușit
Să am parte niciodată,
Ci doar am reușit să mint.
Acum aruncă-mă departe
Și lasă lumea să mă uite.
Pentru a fi bucuroasă
Am făcut deja prea multe.
Și nimic n-a funcționat.
Supărarea iar apare,
Mă simt singură în larg,
Fără barcă de salvare.
Fără o inimă ce-ascultă
Și nu-mi judecă dorința,
Făr-o mână caldă, fină,
Ce-mi ridică suferința.
Am obosit și nu mai vreau
Să încerc să fac ceva.
Ori salvare de la Tine,
Ori s-a zis cu viața mea.
Unde-i acea promisiune
Ce-o credeam, Doamne, cândva,
Că nu voi fi singură-n lume,
Că Duhul Tău mă va ghida?
De ce acum totul se stinge,
Lăsându-mi sufletul sărac
De prezența Ta cea dulce,
De glasul Tău așa de calm?
Chiar dacă viața mea
Pare că se prăbușește,
Nicicând nu va înceta
Inima, care cerșește
De la Tine înc-o clipă
De fericire atât de pură,
Ca atunci când eram mică,
Un mic vas de lut cu zgură.
Chiar și-atunci când totul, Tată,
În fața mea arde flotant,
N-o să-mi tacă niciodată
Glasul, cât de atacat.
Oricâte glasuri se ridică,
Să traseze-al meu destin,
N-o să-Ți poată lua vreodată
Niciun merit, oricât chin.
Tu ești singurul ce poate
Să dicteze-n viața mea.
Iubirea Ta m-alină noaptea,
Nu mulțimea asta rea.
Chiar de sufletul mă doare
Și adesea mă întreb
Dacă ești adevărat Tu oare,
Știu, Doamne, că ești prezent.
Disperarea mă-nconjoară
Atunci când arunc privirea
Peste marea mea povară,
Atunci când privesc mulțimea.
Grija mă cuprinde-ades
Și somnul noaptea nu mă ia.
Mă simt singură în lume,
Trăind parcă degeaba.
Dar totuși... Tu ești Dumnezeu.
Oricâte bărci mi se scufundă,
Oricât ar fi greul de greu,
Oricât mă doare-orice secundă.
Tu ai un plan, deci mă opresc
Și de-astă dată din turbare.
Chiar de eu nu Te zăresc,
Tu ești cu mine pe mare.
Și voi reuși, cu Tine,
Să trec de-acest eveniment,
Fiindcă numai Tu, Isuse,
Îmi auzi inima-n orice moment.
Amin.
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/292312/am-obosit