În colțul cel mai singur căzut lângă altar
cu inima zdrobită mă rog sfios și rar:

Ascultă Doamne glasul umilului Tău sclav,
acela ce-l iubești Tu e iarăși greu bolnav.

Îi arde-n suferință trupșorul lui slăbit
ca para lumânării ce arde liniștit.

Se mistuie-n durere pe-al Crucii Tale drum
ca ceara lumânării din mâna mea de-acum.

Ascultă Doamne glasul atâtor zeci de mii
de fii întorși din noaptea cărărilor pustii.

Și-auzi-i când Te roagă: mai ține-l între noi
îl cer al luptei Tale și-a alor Tăi nevoi.

El ne-a chemat din patimi, din moarte și păcat
el, calea către Tine, întâi, ne-a arătat.

Noi sîntem slabi Isuse și prea puțini, ai Tăi,
ogoru-atât de mare, vrăjmașii-atât de răi.

Și-atât de mare încă nevoie-avem de el
mai limpede s-ajungem s-avem al luptei Țel.

Iar eu sunt ca o frunză desprinsă de pe ram
și bun ca el pe lume, Părinte, nu mai am...