Mă chinuie mustrarea și-n mintea mea răsar
vedenii ce m-alungă s-alerg prin noapte iar,
căci ziua-n orice lucru și noaptea-n orice vis,
văd fața-nsângerată a fratelui ucis...
Văd chipul lui aievea, din ce în ce mai viu
și fug gonit din urmă de-al spaimelor pustiu.

Lovit-am mii de oameni la fiecare pas,
pe urma mea doar sânge și blesteme-au rămas.
În mâna rugătoare a bietului orfan
am pus râzând o piatră în loc să pun un ban.
Pe golul ce la ușă o zdreanță mi-a cerșit,
cu ură și cruzime tot gol l-am izgonit!
Flămândului ce-n ușă plângând mi-a așteptat,
nici cojile rămase vreodată nu i-am dat!
Străinului ce-n noapte la poartă mi-a bătut,
nici loc în grajd cu vita să stea nu i-am făcut!
Pe cel mai bun ca mine cu ură l-am bârfit,
un bine totdeauna cu rău l-am răsplătit! ...

Iar azi, de orișiunde de toți sunt alungat,
cu sufletul de-al crimei blestem împovărat
și-oriunde-alerg în lume mereu sunt urmărit
de blestemul vieții în care am trăit...
Căci și-n al apei murmur și-n tunetul din cer
aud vieți ucise cum sângele mi-l cer,
în praful plin de urme și-n norii ce plutesc,
eu peste tot, vedenii de crime deslușesc.

Urechea de-mi acopăr și ochii de-i închid,
zadarnic,
conștiința eu nu pot să-mi ucid! ...
Pot să m-ascund de oameni... dar și-n al nopții-afund,
zadarnic...
Căci de mine eu nu pot să m-ascund!
Gonit de spaima vieții alerg și iar alerg,
mustrarea s-o înăbuș sau sângele să-l șterg
și-oriunde-aș vrea o clipă să stau să m-odihnesc
și oamenii,
și îngeri,
și demoni, mă gonesc...
Mi-s zilele ca iadul de negre și de lungi,
m-alungă toți...

Isuse, ah Tu nu mă alungi?

Ah! Tu nu m-alungi Isuse, poți Tu să mă primești,
un strop de milă, mie, poți oare să-mi găsești? ...
Poți oare Tu Isuse pe-un ucigaș primi,
poți fără de mustrare și ură a-l privi?
Pe-un vinovat ca mine poți Tu să nu-l lovești...
Poți Tu când toți m-alungă, un loc să-mi dăruiești?

Ah, nu m-a-nvins nici ura, nici blestemul aprins,
dar dragostea, iertarea
și mila Ta m-a-nvins!
Și-ntâia dată-n viață genunchii mi se frâng...
Mă rog
și gem
și plâng...