Eram copil când prima dată
în luptă am căzut învins,
și-n biata inimă curată
urâte patimi s-au aprins! ...

În vâlvătaia lor nestânsă,
de-atunci am aruncat mereu
întreaga bogăție strânsă
în taina sufletului meu.

Comoara dragostei senine,
frumsețea gândului curat,
curatele simțiri divine,
în focul lor le-am aruncat!

Frumoasa-mi nevinovăție
acolo-n el s-a mistuit,
iar azi mi-e inima pustie
și-n suflet gol nemărginit!

Dar când încep a înțelege
al vieții preț de la-nceput,
un pumn de spuză se alege
din tot ce-n suflet am avut!

Printre ruinele iubite
eu caut cu plâns îndurerat
atâtea doruri mistuite
de focul crudului păcat.

Privesc cenușa-mprăștiată
și-ndurerat m-aplec s-o strâng...
Aceasta mi-e averea toată,
mă uit la ea și plâng... și plâng...

- Isuse, n-am decât suspine,
n-am nici o cale, nici un țel,
în suflet n-am decât ruine,
ce oare să-Ți mai dau din el?

Dar cred că Tu poți iar aprinde
chiar vatra inimilor reci,
când cu iubirea Ta fierbinte
spre ele-nduioșat Te-apleci!

- O, suflă Tu și-n spuza-ceie
ce mi-a rămas din stinsul jar,
mai este poate vreo scânteie
și poate s-o aprindă iar.

Să ardă răul tot și - mare -
să crească focul sfânt încins,
ca focul jertfei pe altare
în veci puternic și nestins!