Slobozi-mă Stăpâne de-acest pământ al meu,
ce simt că mă apasă din ce în ce mai greu,
mi-e sete de odihnă, ca dup-un drum prea lung,
alerg de-atâta cale, aș vrea acum s-ajung.

Slobozi-mă Stăpâne din cortu-acesta-ngust,
mi-e sete din Izvorul Edenului să gust,
mi-e dor după-ntâlnirea cu tot ce-aveam... - și-i dus,
lumina nopții mele, apropie-o de-apus.

Slobozi-mă Stăpâne de datoria mea,
dezleagă-mi cingătoarea și ia-mi armura grea,
ia-mi sabia și scutul acestui lung război,
ajungă atîtea rane, trădare și noroi.

Slobozi-mă Stăpâne, c-ajuns-am a vedea,
cum luptă într-un suflet și-un cântec Oastea Ta,
a Tale mii de steaguri, ca unul, fâlfâind
slobozi-mă Stăpâne, - sunt fericit murind!