Tu mi-ai umplut singurătatea,
când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte
zdrobit și-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet
și ce pustiu întins și mut,
nu-mi auzeam decât urâtul
și plânsul șiroind tăcut.

Pe crucile Golgotei mele,
murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâșiată
plângea de sus și până jos.

Murise dragostea mea toată
c-o moarte ce pe veci părea
și cea mai rece dintre lespezi
o prăbușisem peste ea.

Și-acolo numai cu durerea
și golul meu pustiu și mut,
zăceam cu deznădejdea numai
și plânsul șiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii
mormântul s-a făcut un steag,
și-n locul lespedei durerii
m-a-mbrățișat un înger drag.