De când n-ai plâns tu oare singur meditând
la viața ta pierdută, la fețele uitate
s-au dus, cu anii tineri toți cei iubiți pe rând
și tu stai tot mai singur cu crengi tot mai uscate?

De când n-ai plâns tu oare nici un păcat făcut
cu-atâta ușurință și-atâta nepăsare
și nu simți cum pe suflet un munte ți-a crescut
și sufletul ți-l trage în veșnica pierzare?

De când n-ai plâns tu oare stând singur în genunchi
cu conștiința goală în fața Judecății
ca aducându-ți toate tăcerile mănunchi
să-ți vezi păcatul contra iubirii și-a dreptății?

O, stai acum și plânge în seara asta grea
când plouă și când toamna îți spune de plecare
e poate cea din urmă... și-n ce-ți grăiește ea
e taina-nțelepciunii cea veșnică și mare.

Ce-ai strâns pân-azi din lume, afară de dureri
și-afară de minciună și-afară de-amăgire?
- nici mâine n-o să-ți fie nimic mai bun ca ieri
ia astăzi altă cale,
- cea înspre mântuire! ...