În fața Crucii mi se moaie
întreagă neliniștea mea,
ca lumânarea ce se-ndoaie
sub flacăra-i cu mult prea grea.

Și mi se ușurează toată
povara sufletului meu,
ca ramul ce e frânt deodată
de rodu-i cel cu mult prea greu.

Și ochii-n lacrimi mi se-mbracă
înfiorați și suspinând,
ca trandafirul ce s-apleacă
sub roua-i prea mult picurând.

Și tot străfundul zării mele
mi se înalță spre Isus,
ca cerul când, prea greu de stele
din ape se apleacă-n sus...

Și inima-mi la Rai se suie
ușor și liniștit așa...
ca fumul tainic de tămâie
din Sfânta Sfintelor, cândva...