Prin multe țări trecut-am în a mea pribegie
Spre slava ce m-așteaptă acasă-n veșnicie!
Prin mari și mici orașe, prin tot felul de sate,
Sau prin comune care în munți sunt așezate.
Și totuși, pe niciunde nu s-a găsit o casă
În care-a mea ființă să se simtă acasă!

A fost cu neputință, c-așa mi-a fost dat mie:
Să merg doar înainte, mereu, spre veșnicie!
În timp ce mulți, în lume, au prins mari rădăcini
În așezări pompoase, eu, doar un biet creștin,
Printre spinii pustiei am tot călătorit
Spre ținta mea supremă, cerul nemărginit!

C-am vrut și eu o casă, n-o pot tăgădui,
Dar alta fu voința Celui din veșnicii!
Ca de nimic din lume să nu pot fi legat,
Ci să pășesc pe cale, de toate dezlegat!
Totuși, nu este simplu să fi un călător,
Să vezi zâmbete șterse și să auzi ocări!

În timp ce alții-adună și prind mari rădăcini
E greu să mergi 'nainte printre huliri și spini!
Dar să privesc în urmă? Să stau? Sau, să mă-ntorc? . .
Nu, nu, e imposibil, așa ceva nu pot!
S-ajung să cânt cu sfinții plecați în Paradis
Celui jertfit pe cruce, e cel mai mare vis!

Să-mi pun nădejdea-n Domnul, că-mi face casă-n cer,
Să merg pe calea-ngustă printre munți de dureri,
Nu e ușor dar totuși eu nu mă pot schimba,
Aproape sunt de țintă, de rai, de Țara mea!
Am înțeles eu bine ce fac și cine sunt,
Care îmi este țelul și înspre ce m-avânt!

Cuvintele de blamă și ură, mii de-ar fi,
Al meu crez, a mea cale, n-o vor putea opri:
Sunt doar un călător spre Țara minunată,
La capătul cărării m-așteaptă sfântul Tată!
Eu am venit din ceruri și-n cer mă voi întoarce
Când al meu trup, la urmă, de duh se va desface!

Atunci, într-o clipită, eu fi-voi transformat
De Cel care pe cruce viață-n dar mi-a dat!
Și-mi voi primi răsplata care în cer m-așteaptă,
Premiul pentru cei care au mers pe calea dreaptă!
Și nu poate să fie nimica mai frumos
Decât să-mi dea cununa Însuși Isus Hristos!